Alain de Botton mentioneaza acest episod in cartea sa Despre farmecul lucrurilor plictisitoare, unde dedica un capitol comediei si vorbeste despre valentele multiple ale umorului – de joc, de unealta pentru a transmite mesaje pe care altfel nu le-am putea rosti cu voce tare, de a critica viata, de a caricaturiza partile noastre vulnerabile.
Dincolo de asta, patania cu Louis-Philippe d ‘Orleans vorbeste despre un moment de cenzura a presei in Franta si despre cit de fragila este libertatea de expresie intr-o tara in care o simpla aluzie poate duce la suprimarea unei gazete si la intemnitarea responsabilului ei.
Mult mai la est, in Moldova, in aceeasi vreme cu Philipon si cu Louis-Philippe, aluziile strecurate in presa, desi de alta natura, erau pedepsite la fel. Cenzura impusa de regimul de autoritate al domnitorului Mihail Sturdza dusese la suprimarea mai multor reviste. O banala zicala populara, „Pestele de la cap se-mpute”, folosita de Mihail Kogalniceanu intr-un articol in care vorbea despre „departarea boierimii de tot ce e roman, de tot ce e national”, a dus la oprirea de la publicare pentru totdeauna a revistei „Dacia literara”. Autocraticul Mihail Sturdza vazu o aluzie directa la persoana sa, ceea ce nu putea fi tolerat, mai ales ca razvratitii condeiului de la „Dacia” mai provocasera si alte suparari. De exemplu, cum putem afla din monografia Mariei Platon (Dacia literara – destinul unei reviste, viata unei epoci literare, Junimea, 1974) relatind despre o scoala de mestesuguri, Kogalniceanu introducea si urmatoare sopirla, aluzie la mama protectoare Rusia, spunind ca „din ea”, adica de pe bancile scolii, „are sa iasa o clasa numeroasa de industriasi paminteni, carii sa ne desrobeasca de serbia fata de straini”.
De altfel, cum la noi publicatiile satirice lipseau, aluziile cele mai vinate de cenzori vizau implinirea unor proiecte nationale si politice. Nu stiu ce va fi continut nuvela „Toderica”, semnata de Costache Negruzzi in „Propasirea”, dar autoritatile au gasit si aici aluzii periculoase si au suprimat revista in noiembrie 1844, iar pe autor l-au exilat la mosie. In „Propasirea” aparuse cu putin timp inainte si articolul lui Ion Ghica, Despre „Unirea vamilor intre Moldova si Valahia”, iar Negruzzi si Donici tradusesera o satira de Antioh Cantemir, considerata cu bataie lunga. Nu se stie exact daca toate cele enumerate mai sus au suparat mai tare stapinirea ori faptul ca impreuna cu Negruzzi, editorul Mihail Kogalniceanu, care vedea in ea continuatoarea „Daciei literare” cazuta victima cenzurii dupa doar doua numere, ii daduse informatii lui Jean Vaillant sa scrie opera La Roumanie. De altfel, se stia dinainte ca la suprimare se va ajunge, din moment ce publicatiei ii fusese cenzurat chiar titlul, inca de la lansare. Asadar, cititorii nu au vazut niciodata o publicatie pe al carei frontispiciu scria „Propasirea” – o aluzie mult prea periculoasa –, ci „Foaie pentru stiinta si literatura”. Dar cum cine trebuie sa auda are totdeauna urechi, ironia face ca revista tot asa a intrat in constiinta publica. Cum probabil ca, de la caricatura lui Philipon, cind spun „cap de para” francezii au in minte obrajii umflati ai regelui Louis-Philippe.