Edenul bucolic si crud al lui Steinbeck e, mai degraba, in propria copilarie a fiecaruia dintre noi. Edenul visat si partial implinit de miscarea flower-power a devenit azi relicva muzeala, parte a unui San Francisco mitic.
N-am avut curiozitatea sa-l strabat cu piciorul, ca turist, nici nu ma impinge necesitatea sa-mi gasesc de lucru prin zona. Daca n-a fost sa fie atunci cind cartierul era viu, nu tinjesc dupa un spatiu care nu-i al meu. Despre California contemporana vad reportaje, aud stiri frecvent. Probabil ca e, cum se spune, paradisul (intre altele, al IT), dar n-am cum sa verific. Si la ce mi-ar folosi? O sa astept revelatiile lui Bogdan Suceava, care traieste acolo si sigur va scrie o carte…
Pina atunci, am pe platan Monterey International Pop – unicul si singurul festival, cum suna reclama inclusa in booklet. Cred ca nu exista vreun rocker adevarat pentru care titulatura sa nu insemne automat Jimi Hendrix & Janis Joplin. Explozia celor doi meteoriti in showbizul epocii, scurta si (artistic) fructuoasa lor viata le-a dat aura legendara despre care nu se mai poate vorbi decit encomiastic. Icoane ale culturii pop-rock, Jimi si Janis au cules aproape toate laudele posibile, lasind in penumbra alte nume la fel de rapid trecatoare prin peisaj, cu realizari comparabile. Otis Redding e unul. El a si plecat in heaven la citeva luni dupa festival, cu „ajutorul” unui avion defect… Apoi Alan Wilson, mort cu numai o saptamina inaintea lui Jimi, apoi altii, pe care nu-i mai pomenesc, doar nu scriu vreun necrolog! Cum insa asocierea intre notiunile rai si moarte este – macar in cazul unora – inevitabila, aproape as coti articolul spre asemenea gen literar cu oarecare traditie…
Dar, mie unuia, Monterey Festival imi reda la fiecare vizionare cu ochii larg inrourati senzatia stranie ca patrund intr-o lume deloc aparenta, in care tineretea si fericirea sint vesnice, indestructibile, obligatorii. Cunoscatorii (ca sa nu mai zic de fanii) genului impartasesc auditia ca pe-o cuminecatura la sfirsitul liturghiei. La Monterey, in 1967, s-a intimplat un lucru ce tine de magie: muzicieni diferiti ca stil, rasa si gen abordat s-au manifestat impreuna exact ca-n perioada genuina (ca daca scriu iar paradisiaca va duc la paroxism!) a omenirii – all together! O spune prezentatorul, o repeta peste decenii producatorii, o resimt la vizionare spectatori complet neinformati despre ce-a fost acolo. Artistii se plimba prin oras (legendara secventa cu Brian Jones privind ingenuu la camera de filmat), asista din primele scaune la spectacolul celorlalti, fara vedetisme, natural (secventa cu Mama Cass)… Se simte senzatia pe care ti-o da inceputul a ceva despre care speri mai mult decit stii ca va deveni important. Pluteste in aer dorinta de-a fi de folos celorlalti, bucuria participarii nu este umbrita de nimic, pina si politistii accepta familiaritatea cu presupusi turbulenti. Peste toti si toate domina spiritul pacifist, umanitatea si intelegerea. Provocatori sint doar vreo citiva dintre artisti: The Who isi distrug instrumentele, Jimi Hendrix da foc chitarei… Astea nu scutura indiferenta publicului, care nu-i deloc ignorant. Dovada? Reactia de exaltare generala indusa de Raga Bhimpalasi – piesa lui Ravi Shankar.
Va intrebati poate – ce-i cu iarba?