O fotografie a carei claritate este axata evident pe violoncelistul din spatele dirijorului (cind exista atitea zeci de fotografii atragatoare ale lui Silvestri!), apare meschin pe o coperta neatragatoare, pentru a nu-i spune direct cacanie; grafic, la ani lumina de ce se face in alte foste tari comuniste, care isi pretuiesc si, mai ales, isi respecta marii muzicieni. Fiindca doar un soi de nepasare si dispret fata de propria cultura, dublate de o lipsa certa de strategie culturala din partea casei nationale de discuri explica o asemenea infatisare. Stiu ca nu-mi fac prieteni cu astfel de cuvinte si, mi se va spune, ca nu saracia ambalajului conteaza, ci continutul.
Inregistrarile, ni se spune, sint reconditionate, ba chiar postprocesate. Reconditionate dupa ce si cum, ar fi intrebarea mea. Dat fiind suflul de pe fundal, cele doua rapsodii romane par sa fie inregistrari pe banda, neprofesionale, ale unor transmisii radio, nu direct din studioul radioteleviziunii. Sint ele inregistrari AAD sau ADD? Se mai pastreaza inregistrarile master? Dincolo de onorabilele texte explicative ale livretului, extrase din scrieri ale lui Vasile Tomescu, Mihail Jora, Adrian Ratiu, Stefan Niculescu si Elena Zottoviceanu, amatorismul isi spune cuvintul in prezentarea sumara a carierei occidentale inceputa in 1957 (cea internationala, incepuse mai devreme) a lui Silvestri si in lipsa de explicatii a deciziei lui de a-si parasi tara. Fiindca dirijorul nu a plecat dintr-un capriciu, lasind in urma cea mai buna dintre lumi…
Setul de discuri al Electrecord-ului nu reprezinta o noutate in sine. Electrecordul insusi a inceput republicarea pe discul compact a interpretarilor lui Silvestri in 1991-’92, iar, mi se spune, „dizidentii” companiei, grupati la Star Music Media le-au reluat in 2001 si 2005 sub eticheta Muzica 2001, digitalizindu-le si procedind chiar la o discutabila „stereofonizare”. Spre deosebire de Electrecord, discul Star Media Music din 2001, ofera si universal uzitatul si de bunul-simt procedeu de a mentiona data inregistrarii (concerte ale Orchestrei simfonice a Radioteleviziunii de la prima editie a Festivalului „Enescu”, din 1958).
„Dizidentii” amintiti au fost insa condusi de actualul ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu. Initiator si, s-ar spune, principal beneficiar al companiei Star Media Music. Altfel spus, proprietarul, aflat in fruntea Uniunii Compozitorilor, si-a dat singur licenta pentru a edita discurile Enescu/Silvestri, trecind peste cea deja in posesia Electrecordului. Din 2003, Adrian Iorgulescu s-ar fi retras (vindut? actiunile sale) in compania Star Media Music. Iar discurile cu pricina, restampilate cu o eticheta ce includea si numele Institutului Cultural Roman, au fost apoi achizitionate de Ministerul Culturii si de cel de Externe, pentru pachetele de cadouri trimise ambasadelor de Craciun, in 2005, pentru a „contribui” la imbunatatirea imaginii Romaniei. O alta licenta a Uniunii Compozitorilor a fost data acum, din nou, casei nationale de discuri, Electrecord. Complicate sint caile Domnului! Cu Enescu si Silvestri inainte in lumea afacerilor!
Cu un dispret suveran, setul ultim „uita” sa mentioneze datele tuturor inregistrarilor, cum omite si interpretii Octetului in do major. Octetul, banuiesc in interpretarea istorica din 1954, este remarcabil, cu Lucian Savin si Mircea Saulescu la vioara, Mendi Rodan, Henri Brendier, la vioara a 2-a, Wilhelm Georg Berger si George Popovici, viola, Alfons Capitanovici si Serafim Antropov, la violoncel. Si daca despre ea este vorba si tot a fost pusa pe disc, cit ar fi fost de util sa se vorbeasca in livret de momentul de relativa relaxare politica, dupa moartea lui Stalin si ce a insemnat pentru lumea muzicala romaneasca!
Dar este evident ca in demersul Electrecord-ului lipsesc atit dimensiunea educativa, cit si o viziune strategica a punerii in valoare a marilor interpreti romani. Altfel, nu ar fi fost mai simplu si mai inteligent ca in locul unor discuri razlete sa se conceapa o editie Constantin Silvestri, care sa deschida drumul si altor colectii dirijorale reprezentative (Bergel, Georgescu etc.)? Nu e nici o rusine a deschide ochii si a privi, de exemplu, spre modele nu prea indepartate in spatiu, cum sint colectiile exemplare ale cehilor in memoria lui Karel Ancerl (34 de discuri) sau cea mai noua, tocmai incheiata, dedicata lui Vaclav Talich (17 discuri). Treziti-va, tovarasi!