Sjón, pseudonimul lui Sigurjón Birgir Sigurðsson, romancier, dramaturg, poet și textier, se numără printre cei mai cunoscuți artiști islandezi contemporani. Cunoscut și grație faptului că a semnat multe dintre textele pieselor lui Björk, Sjón a fost nominalizat și la Premiul Oscar pentru versurile din coloana sonoră a filmului Dansând cu noaptea (r. Lars von Trier, 2000). În limba română i-au fost publicate până acum traducerile romanelor Ochii tăi m-au văzut (Niculescu, trad. Anca Băicoianu, 2008), Vulpea albastră (Polirom, trad. Anca Băicoianu, 2014) și Din pântecul balenei (Polirom, trad. Anca Diaconu, 2019). Cărțile sale au avut parte de o receptare largă, au fost multipremiate și extrem de traduse. Adevărul e că ele au calitatea de a nu te lăsa indiferent: fie le iubești cu pasiune, fie îți displac profund.
M-am întâlnit cu scriitorul islandez la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (cum altfel?), la ediția de anul trecut. Am stat de vorbă într-o zi întunecată și ploioasă, în cortul FILIT, iar ziua a devenit brusc mai senină, căci Sjón are darul de a fi un personaj foarte cald, uman, un povestitor empatic, generos. Ajungând, în sfârșit, să și transcriu discuția noastră de atunci în contextual acesta mai puțin optimist, sentimentele de seninătate au revenit. Ceea ce sper să se întâmple și în cazul dumneavoastră, odată încheiată această lectură.
Cărțile dvs. au primit, de-a lungul timpului, multe etichete, de la proză poetică la realism magic, fantastic, volume alegorice, parabole, povești folclorice, mitice etc. Vă influențează lucrurile acestea procesul creativ? Contează etichetele acestea?
Nu, nu contează pentru mine câtuși de puțin. Dar sunt interesante, îmi place să văd cum sunt interpretate cărțile mele, cum le percep oamenii, ce părere au despre ele, diferă foarte mult în funcție de context, de țară, de cultură, mai ales că traducerile le și transformă, le dau altă viață. Sunt curios și atât. Am găsit formula aceasta de scris, care mi se potrivește, un amestec de realism, comentariu social și experiență individuală a omului care încearcă să rămână fidel conceptului de literatură, și așa scriu până astăzi.
Pentru că ați amintit de formula dvs., cum ați ajuns la stilul acesta?
Nu e ușor să pui degetul pe lucrurile astea, să-ți dai seama cum să îți găsești stilul. Din nou, am început ca poet – și am fost doar poet timp de șase ani, până la 21 de ani. Asta a avut o influență puternică asupra modului în care scriu proză; și cred că se vede.
Firește! E unul dintre primele lucruri pe care le observi atunci când deschizi o carte semnată de Sjón.
Mă gândeam eu.
Apoi, nu-mi e frică să folosesc nici un artificiu narativ, orice formă inventată de om pentru a spune o poveste – nu ezit, de exemplu, să fac un animal să vorbească dacă am nevoie de asta, e totuși o convenție care a fost foarte mult folosită.
Totodată, cărțile care m-au marcat au avut un aport copleșitor. Oamenii de la care am învățat să scriu mi-au arătat că se poate face orice. Și nu doar suprarealiștii din grupul numit „Atom Poets“, pe care i-am descoperit la 15 ani și care au revoluționat poezia islandeză, ci și maeștri precum Bulgakov – am citit Maestrul și Margareta la 18 ani, mi-a schimbat complet modul în care mă raportam la roman, ori polonezul Bruno Schulz, care m-a influențat foarte mult. Sau saga tipice islandeze, care sunt interesante pentru că prezintă viața pe toate palierele sale – viața cotidiană, viața visului, viața poetică (cu metaforele sale – și, cum Borges spunea incredibil de frumos, metaforele aduc împreună oamenii și zeii). Ori Leonora Carrington, care a scris niște cărți splendide (cum ar fi The Hearing Trumpet). Pe scurt, am învățat de la cei mai buni.
Și când ați știut că v-ați găsit stilul?
Primul roman pe care l-am scris m-a transformat în ceea ce sunt astăzi din punct de vedere literar. E o carte care a fost publicată în traducere românească acum mulți ani (foarte puțini oameni știu), Ochii tăi m-au văzut, primul roman al unei trilogii pe care am încheiat-o acum trei ani – mi-a luat 25 de ani să o termin. Aceasta este cartea care mi-a arătat că textul trebuie să aibă o voce, dar și emoție, și imaginație și că trebuie să fie, în primul și-n primul rând, o poveste bine spusă.
Cărțile dvs. fac un salt destul de mare în timp – de pildă, în ceea ce privește Vulpea albastră, vorbim de secolul al XIX-lea, Din pântecul balenei este plasată în secolul al XVII-lea, iar cel mai recent roman publicat are ca fundal anii ’50. De ce? Simțiți că literatura dvs. are nevoie de această distanță temporală?
Sunt multe motive pentru care fac asta. Unul dintre ele este pentru că cred cu tărie că, uitându-ne la poveștile din trecutul nostru mai mult sau mai puțin îndepărtat, putem înțelege de unde venim și încotro ne îndreptăm. Alt motiv este acela că îmi place să lucrez cu forme mai vechi și extrem de diferite ale gândirii. De asemenea, consider că genul acesta de salt în timp mă ajută și în ceea ce privește poziția cititorului. Dacă plasez o carte în zilele noastre, cititorul, mult prea prins în cotidian, mult prea apropiat de contemporan, va urmări doar acuratețea informațiilor, va fi tentat să mă contrazică etc. Dar, dacă îl duc înapoi în timp, într-o vreme pe care el nu o cunoaște foarte bine, nu are încotro și trebuie să aibă încredere în mine. E ca și când i-aș spune: Știu despre ce vorbesc, cunosc unul-două lucruri, haide în călătoria asta cu mine. Plus că așa le pot construi și ca pe niște fabule, au un miez pe care-l împart cu acestea.
Subiectele pe care le atingeți în cărțile dvs. sunt extrem de variate și de atipice, sensibile, să zicem, de la sindromul Down la homosexualitate – mai ales că sunt plasate în epocile despre care vorbeam. De unde credeți că vine interesul acesta?
Unul dintre lucrurile pe care nu le pot explica prea bine este de ce sunt atras de anumite subiecte. Am fost un copil căruia-i plăceau poveștile ciudate, folclorul, mai apoi adolescentul care gusta benzile desenate și pulp fiction și tot așa. Dar nu știu cum am devenit așa. Sunt sigur că există motive neurologice, argumente care țin de felul în care am crescut, chestiuni culturale și așa mai departe, dar nu am căutat să le identific. Cert e că asta sunt.
Societatea decide care sunt oamenii care sunt slabi sau imperfecți, ea pune stigmatul ăsta asupra unora, ei vin pe lume așa cum sunt ei și sunt văzuți ca fiind problematici. Iar eu sunt interesat de felul în care oamenii aceștia se raportează la lumea din jur, la modul în care își arată umanitatea, de asta îi caut tot timpul. Involuntar. Cred că e firesc, sunt scriitor până la urmă, altfel n-aș avea despre ce să scriu.
Care este procesul prin care ajungeți la subiectele acestea?
Ori de câte ori ceva îmi atrage atenția, îmi notez, îmi fac însemnări în computer și, uneori, peste ceva vreme, acel lucru capătă mai multă consistență, îmi acaparează mintea și încep să construiesc pe el. De obicei, îmi ia mult timp să descopăr povestea, să o văd, să o desfășor. Iar asta nu se întâmplă până când nu găsesc protagonistul, cel care va purta povestea în brațe, cel care va fi povestea.
Să dau un exemplu: romanul recent apărut în Islanda este despre un partid neonazist fondat în Reykjavík în 1958. Am adunat foarte mulți ani material despre acest partid și despre nazismul local de dinainte de al Doilea Război Mondial. Dar abia odată cu fondatorul acestui mic partid și cu descoperirea unui element extrem de relevant din biografia lui – faptul că la vârsta de 22 de ani a fost diagnosticat cu cancer osos și a înființat partidul – am putut începe să scriu. Detaliul acesta a pus totul în mișcare, mai ales că partidul pe care l-a creat a murit odată cu el, doi ani mai târziu. Pentru mine, a avea un personaj care și-a dedicat ultimii ani de viață, ultima respirație din corpul său pentru ceva atât de negativ, m-a făcut să pot începe să scriu. Să fi avut doar un grup de tineri neonaziști nu era suficient, nu mă interesa foarte tare. Dar să vorbesc despre cineva care era pe punctul de a muri și avea totuși ideile acestea oribile în minte, da, asta era ceva suficient de puternic, cu asta puteam lucra.
E ceva anume care v-a dat bătăi de cap atunci când scriați vreo carte?
Mare parte a romanului Din pântecul balenei este scris sub formă de flux al conștiinței, pentru că am decis să-l scriu într-un mod diferit de cele trei-patru cărți pe care le scrisesem înaintea acesteia – care sunt romane construite foarte atent, unde fiecare frază e gândită din nou și din nou, fiecare pagină la fel, totul e extrem de precis, de bine așezat. Așa că, atunci când am decis să scriu altfel Din pântecul balenei, mi-am dat seama că trebuie să abordez situația într-o manieră nouă pentru mine. Am mers zilnic la sala de lectură a Bibliotecii Naționale din Reykjavík, m-am așezat la o masă și, timp de o oră-două, am scris cât de repede am putut.
Repede?
Da. Și mi-am spus de la început că nu mă voi lăsa să rescriu nimic din ceea ce am scris în transa asta, să zicem. Înainte să intru în sala de lectură, mă pregăteam, îmi structuram mental scena, încercam să memorez elementele istorice sau științifice pe care protagonistul avea să le folosească, iar abia după aceea mergeam și începeam să scriu. Cât de repede puteam. Ceea ce, firește, a însemnat că într-o perioadă scurtă de timp aveam deja mult material. Apropo, de obicei, înainte de a scrie, eu îmi imaginez cartea ca obiect, cum va arăta, dacă va avea capitole scurte sau lungi, cum va arăta textul pe pagină, cam câte pagini va avea în versiunea tipărită etc. Dar în acest caz a trebuit să renunț la toate astea, să nu-mi imaginez nimic. Și asta a fost cea mai mare bătaie de cap în ceea ce privește Din pântecul balenei, faptul că am lucrat așa cum nu mai lucrasem până atunci, că trebuia să valorific stilul acesta, fluxul conștiinței.
În Vulpea albastră, naratorul spune, chiar pe la început, că „Animalul nu trebuie să uite că omul este un vânător“. Autorul american Jonathan Gottschall a scris o întreagă (și excelentă) carte despre faptul că poveștile ne fac ceea ce suntem (Animalul povestitor, ed. Vellant, trad. Smaranda Nistor, 2019). Cum vedeți relația aceasta dintre vânător și poveste astăzi?
Vulpea albastră începe cu ceva atât de primordial pentru că vânatul este în natura omului. Ca povestea, de altfel. Amândouă ne-au ajutat să supraviețuim: vânătoarea foarte concret, trupește, ca să ne putem hrăni, iar poveștile spiritual, din ele am învățat cum să nu dispărem. Au fost dintotdeauna în viețile noastre. De aceea sunt perfect de acord cu Gottschall, omul este un animal povestitor. Un vânător povestitor. Și trebuie să fim capabili să ne spunem poveștile în continuare, căci nu putem supraviețui fără ele – astăzi ne ajută, printre altele, să vedem cum putem face față încălzirii globale. Într-un fel, povestea noastră, cea a omenirii, ne vânează pe noi acum. Cred că am devenit propria noastră pradă.
Ne aflăm la un festival literar care pune accentul și pe traduceri și traducători. Cărțile dvs. sunt traduse în 35 de limbi. Vă implicați în traducerile lor, lucrați pe texte cu traducătorii respectivi?
De fiecare dată când sunt vândute drepturile de traducere pentru vreuna dintre cărțile mele, agentul meu le transmite editorilor datele mele de contact pentru eventualitatea în care traducătorii vor să ia legătura cu mine, dacă vor să corespondăm și să discutăm pe marginea textului respectiv, eu sunt extrem de deschis. Nu toți îmi scriu, dar o mare parte dintre ei o fac. Mie îmi place când se întâmplă asta, îmi dă o idee despre cum se face transferul între islandeză și chineză, să zicem, ce presupune asta, care sunt limitele unei traduceri, unde trebuie să inoveze un traducător…
…și, bănuiesc, vă interesează și modul în care traducătorul respectiv vă citește cartea. Căci, nu-i așa?, e un tip de lectură extrem de diferit, poate cel mai nuanțat, cel mai profund.
Da! Știi, nu e nimic mai înfricoșător pentru un scriitor decât un traducător care-i citește cartea. Pentru că, exact cum spuneai, lectura unui traducător e profundă, el sau ea se scufundă atât de mult în limbaj, citește o carte atât de bine… Iar dacă ai făcut o greșeală, sub o formă sau alta, traducătorul o va găsi. Și nici nu mai contează că poate miile de cititori de dinaintea lui/ ei n-au remarcat-o. E uimitor!
Când un scriitor devine atât de cunoscut cum sunteți dvs., e, de obicei, invitat foarte des la tot felul de festivaluri, evenimente, emisiuni, acordă multe interviuri etc., iar toate acestea iau foarte mult din timpul pentru scris. Cum vedeți lucrurile acestea, sunt ele o povară, un rău necesar?
N-am fost niciodată un scriitor care scrie zilnic, sunt perioade lungi de timp în care nu pot să scriu nimic – poate că-mi iau notițe, strâng material într-un dosar, mă gândesc la ceea ce voi scrie sau vorbesc cu alți oameni despre asta, citesc foarte mult, dar sunt luni în care nu scriu propriu-zis nici un rând. O bună parte dintre colegii mei scriitori din Islanda publică o carte o dată la doi ani, de pildă, ceea ce mie mi se pare o nebunie, n-aș putea s-o fac niciodată, am nevoie de mult timp între cărți, de o perioadă în care să merg mai mult prin cafenele, să vorbesc cu oamenii…
A mă duce la festivaluri și tot felul de alte evenimente, în acest context, nu este o povară, ba dimpotrivă: ador să mă întâlnesc cu cititorii, să cunosc oameni, mă bucur să pot învăța lucruri noi, cum ar fi chestiuni pe care nu le știam despre literatura țării în care călătoresc – mă întorc de pretutindeni, de exemplu, cu liste de lecturi. Consider că asta face parte firesc din viața mea de scriitor.
Din punctul meu de vedere, cred că trebuie să petreci cât mai mult timp posibil departe de masa ta de lucru, să te abții pe cât de mult poți să scrii, să mai arunci ceva în lume.
De ce?
Pentru că sunt de părere că trebuie să fii absolut sigur că lumea are nevoie de cartea aceea pe care tu vrei s-o scrii/ publici. Sunt mult prea multe cărți în universul acesta. Trebuie să fii convins, atunci când publici, că aduci ceva lumii. Iar dacă scrii zilnic, mereu și mereu, îți mărești șansele să scoți ceva de care nimeni n-are nevoie. Și asta e cea mai mare tragedie.
Imaginea v-a fost alăturată în ultimii zeci de ani cu cea a lui Björk, iar romanele dvs. au fost promovate ca fiind scrise de textierul bine-cunoscutei artiste. Cum vă raportați la acest lucru, dat fiind că versurile acelea sunt, până la urmă, o infimă parte din tot ceea ce ați scris?
Fără discuție, Björk e mult mai cunoscută pe mapamond decât mine, așa că am ajuns să înțeleg metoda aceasta de promovare, tentația editorilor de a le atrage atenția cititorilor prin a mă prezenta ca textierul ei sau prin a pune citate din opiniile ei în ceea ce privește o carte sau alta de-ale mele. Mi se pare normal. În plus, suntem prieteni foarte buni din adolescență – când ne-am cunoscut, ea avea 16 ani, iar eu 19 –, așa că nu are cum să mă deranjeze eticheta aceasta pe care mi-o pun editorii străini – în Islanda, statutul nostru este similar, suntem amândoi considerați a fi artiști reprezentativi pentru generația noastră. E adevărat că, în urmă cu câțiva ani, începuse să mă epuizeze prezentarea aceasta, dar apoi mi-a venit în minte o metaforă care m-a detensionat și m-a făcut să mă împac definitiv cu ideea; i-am spus-o și lui Björk, suna cam așa: „Știi cum e reprezentat Iisus aproape mereu alături de crucea sa? Ei, bine, așa și eu cu tine. Întotdeauna cu tine“. Ne-am amuzat atunci mult pe seama asta.