Anul acesta Paștele va fi mai puțin obișnuit din cauza crizei pe care o traversăm – nu va mai fi vorba de mers la biserică, nici de reuniuni de familie, ci fiecare va marca momentul în spațiul său. Izolarea este cuvântul de ordine în situația dată. Dar, pentru a vă face mai ușor de petrecut timpul, Editura Polirom vine cu zece recomandări de lectură dintre volumele apărute în ultima perioadă.
Marta Petreu, Domni și Doamne
„Ce-i unește pe Domnii și Doamnele despre care scriu?, m-am întrebat, în timp ce, cu siguranța gesturilor inconștiente, îmi adunam textele și le puneam unul după altul. Căci printre ei și prin ei toți trece firul rău, rana mare a secolului XX. Ce are în comun Cornelia Blaga, care a fost la Conferința de Pace de la Paris de după Primul Război Mondial, prin care a fost consfințită Unirea Transilvaniei cu România, cu Miklós Bánffy, care ar fi vrut ca lumea să rămână neschimbată și Transilvania acolo unde era, înglobată-n Ungaria? Ce ar avea în comun patriciana Cornelia Blaga, cea măritată cu un uriaș filosof și scriitor, cu Petru Dumitriu, care a pactizat cu regimul comunist exact atunci când Blaga și Cornelia au avut cel mai mult de suferit de pe urma noii puteri? Ce-o aseamănă pe Herta Müller, cu viața ei torturată din România ceaușistă, cu același Petru Dumitriu, care a părăsit România pentru că nu mai suporta să nu aibă voie să scrie exact așa cum gândește? Ce ar avea în comun Doti Stanca, căreia regimul totalitar comunist i-a atins însăși iubirea pentru Radu, cu lumea nălucitoare a Sarei din romanul omonim al lui Agopian? Dar Mircea Cărtărescu și, să zicem, aceeași Doti Stanca? Secolul XX a trecut prin viața fiecăruia din «personajele» mele, lăsând o rană nu mică. Și a trecut printre ele, făcând din ele singularități reciproc impenetrabile, monade incomunicante.“ (Marta Petreu)
Paul Celan, Meridianul și alte proze
Volum apărut cu prilejul centenarului Paul Celan
Traducere din limba germană și note de Andrei Corbea
Ediție revizuită
„Meridianul ilustrează un mod de a vorbi despre poezie ce se substituie obiectului însuși, unde strădania de a «descrie» un drum al creației se confundă cu creația, cea a cărei deschidere dialogică implicită «spațiilor indefinite» («Leerstellen») și incompatibilă cu sentențiozitatea riguroasă, frizând Definitivul, a expozeului «teoretic» emană dintr-un «joc cu mărgelele de sticlă» al limbajului. Preferând speculației metaestetice despre «poiein» și produsele sale empatia cu acestea din urmă, Celan încearcă s-o «transpună» într-un idiom aplecat asupra propriilor resurse de a accede către momentul, oricât de efemer, al coagulării virtuale, în limbaj, a «întâlnirii» cu Altul.
Am încercat să ținem seama în această întreprindere de transpunere în limba română a prozei lui Paul Celan de întreaga experiență acumulată de traducătorii care, în alte limbi și culturi, au inițiat-o cu mult înaintea noastră. Ne-am confruntat cu aceleași dificultăți și dileme în a găsi un echivalent adecvat «densității» textelor, cumulată în paleta de registre ce glisează de la ceremonios la ironic și de la emfatic la patetic, în reverberația intertextuală, în alternanța dintre «spus» și «nespus», în preaplinul semantic ce emerge din travaliul de remodelare a materiei lexicale, și nu numai…“ (Andrei Corbea)
Liliana Corobca, Ionesco. Elegii pentru noul rinocer
„Mama păstra cartea lui, Elegii pentru ființe mici, ca pe icoană și știa poeziile acelea pe de rost. Ea nu s-ar fi supărat nici dacă fiul ei ar fi ajuns actor. Dacă îi place, zicea ea. Își spuneau versuri, iar când el ne vizita, se jucau, se strâmbau, interpretau roluri închipuite. Schimbau replici de parcă jucau teatru adevărat, iar eu eram publicul lor, spectatoarea, nu participam, tu semeni cu tata, ziceau ei, dar nu mă supăram. Știam că așa e, eu semănam cu tata, trebuia să fiu fata tatei, iar între ei era o legătură care în teatrul lor ciudat îi făcea să pară un singur rol cu două fețe, unul tânăr, altul bătrân, unul vesel, altul trist, dacă mama era veselă, Eugen era trist, dacă era invers, Eugen făcea tot posibilul s-o înveselească, așa erau mama cu Eugen. Dansau amândoi uneori, nu aveam patefon, cânta Eugen sau cântau amândoi și dansau. Atunci se producea minunea, atunci mama noastră îmbătrânită înainte de vreme întinerea, de parcă atingerea fiului ei era fermecată. Devenea tânără, o fetiță, și fericită și bucuroasă, ochii îi străluceau, obrajii se rumeneau și devenea frumoasă. Dansul lor magic, dragostea ca un fir mătăsos de lumină nevăzută între mamă și fiu.
Eugen nu putea accepta moartea ei prematură. Când eram mic, mă ducea mama la cinematograf, dacă o rugam, iar eu nu am dus-o niciodată, aș vrea la un teatru, a zis ea și eu i-am răspuns: nu-mi place teatrul, nu vreau la teatru. Am stat departe de ea cât am locuit la tata, apoi la Craiova, am stat departe cât eram student, niciodată nu aveam timp pentru ea. N-am dus-o nicăieri, n-am bucurat-o cu nimic, în timp ce ea ne-a dat tot ce-a avut mai bun, a lucrat ca să ne poată ajuta, să ne ofere totul, iar când și eu am avut, am băut toți banii cu prietenii. Am fost străin, am fost departe. Dureros de departe! Mamă, hai să jucăm mai departe teatru, tu de la tine de sus, eu de aici de jos.“
Nimigean, O ureche de om pe o spinare de șoarece
Nimigean încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numește hypomnémata („suporturi de memorie“). Așadar, notații lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorități gratuite, comentarii, diverse extensii. O face à la légère, dar nu la întâmplare, urmărește empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) câteva teme și câțiva autori (în primul rând Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un „principiu al metalepsei“ și totodată îl ilustrează necenzurându-și intervențiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile și necesare.
O ureche de om pe o spinare de șoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatura își mai poate apăra miza existențială și cum anume – astăzi, când distanța față de activismele de toate culorile devine atât de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turație accelerată.
„Cartea de față este un curajos exercițiu de gândire liberă. Ea înregistrează, în mod repetat, stupoarea, dezamăgirea, pe alocuri furia că ideologia e la fel de agresivă ca înainte de 1990. Cu antenele sale de scriitor, O. Nimigean sesizează și documentează modul în care în lumea noastră se ivesc tot mai multe restricții, cum gândirea se mută în clișeu, iar controlul ei folosește o presiune catifelată. O ureche de om pe o spinare de șoarece e o pledoarie pentru gândirea vie, pentru gândirea critică, atât de puțin profitabilă azi, ca întotdeauna. E o carte despre o criză uriașă, în care ne abandonăm voioși, adaptați la societatea de consum. Dar mai ales o carte despre literatura care ne poate salva sau reda luciditatea.“ (Bogdan Crețu)
Olga Tokarczuk, Străveacul și alte vremi
Premiul Nobel pentru Literatură 2018
Traducere din limba polonă și note de Olga Zaicik
Străveacul și alte vremi este considerată cea mai reușită carte a scriitoarei poloneze. Olga Tokarczuk construiește o vastă alegorie despre forța distructivă a timpului, povestind optzeci de ani din viața locuitorilor unui sat mitic. Sensul său profund este reprezentat de modul în care omul se poate plasa în istorie pentru a se redescoperi.
Îmbinând realismul cu magicul, ignorând aspectele (post)moderne ale unei societăți, scriitoarea reușește să dea romanului său o dimensiune universală. Suflul amplu al narațiunii amintește uneori de paginile memorabile din Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez.
„În acest roman de mare amplitudine, Olga Tokarczuk valorifică tradițiile realismului magic pentru a plăsmui o lume la fel de adânc înrădăcinată în mituri străvechi pe cât de înrădăcinată este în prezent.“ („Frankfurter Allgemeine Zeitung“)
Sylvain Tesson, Leopardul zăpezilor
Premiul Renaudot 2019
Traducere de Nicolae Constantinescu
În 2018, la invitația fotografului Vincent Munier, Sylvain Tesson pleacă în Tibet, în căutarea leopardului zăpezilor. Amenințat cu dispariția, acest animal trăiește la altitudini mari, în zone aproape inaccesibile. Astăzi mai sunt aproximativ 5.000 de exemplare, răspândite din Pamir până în estul Himalayei, din Altai până în Nepal. Pe platoul Changtang, Sylvain Tesson privește turmele de iaci, capre albastre și antilope ce străbat întinderile înierbate, întâlnește câte un lup singuratic aflat în căutarea prăzii, iar în cele din urmă ajunge în regatul leopardului zăpezilor. După lungi zile de așteptare într-un ger cumplit, leopardul își va face apariția, aducându-i în minte chipul celor două femei pe care le-a iubit, dar și trista imagine a unei lumi viitoare în care, din cauza acțiunilor omului, animalele vor fi din ce în ce mai puține.
Brunea-Fox, Reportajele mele. 1927-1938
Antologie, ediție îngrijită, note și postfață de Lisette Daniel-Brunea
Unul dintre cei mai buni reporteri din perioada interbelică, supranumit „prințul reportajelor“, F. Brunea-Fox a marcat istoria presei românești prin celebre articole precum „Cinci zile printre leproși“, „Ali Kadri, «Sultanul» din Ada Kaleh“ și „Trenul-fantomă“, incluse în cartea de față. O mărturie în același timp simplă și profundă, realistă și plină de compasiune, despre viața celor aflați la periferia societății.
„O lume întreagă de dezmoșteniți ai soartei, toți cei care n-aveau după ce bea apă, toți cei de pe treptele tribunalului, toți cei pe care îi aștepta spitalul sau pușcăria, toată suferința și mizeria Capitalei și a provinciei și-au găsit ecou în scrisul acestui mare, neobosit și generos reporter. […] Oricât și oriunde se va vorbi despre reportaj, va trebui să se spună că Brunea-Fox a pus piatra de temelie a reportajului românesc. O istorie a presei române – a gazetelor care apar în fiecare dimineață și sunt citite, când e cazul, pe nerăsuflate, dimineața – va trebui să-i închine un capitol întreg, așa cum istoriile literaturii române închină capitole întregi lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.“ (Geo Bogza)
Morten Strøksnes, Cartea mării
Traducere din limba norvegiană de Diana Polgar
Insulele din arhipelagul Lofoten sunt pe cât de izolate și sălbatice, pe atât de maiestuoase. În această poveste adevărată, doi prieteni, scriitorul și Hugo Aasjord, un artist excentric, colindă apele înghețate ce înconjoară insulele în căutarea legendarului rechin de Groenlanda – un animal masiv, care poate atinge până la opt metri lungime și o tonă și poate trăi aproape două sute de ani. Se spune că ochii lui fosforescenți, năpădiți de paraziți, pot să hipnotizeze prada, iar carnea lui e atât de toxică, încât provoacă transe halucinatorii. În mica lor barcă pneumatică, înarmați doar cu o undiță și cu inteligența și curajul lor, Strøksnes și prietenul lui pornesc în căutarea acestui monstru enigmatic.
De-a lungul aventurii lor, cei doi discută despre probleme existențiale, trec prin cele mai frumoase și cele mai cumplite experiențe pe care le oferă natura și explorează bogăția vieții din adâncurile oceanelor.
Cristina Hermeziu (coord.), Viața pe Facebook. Dau like, deci exist
Ilustrații de Tudor Banuș și Dan Perjovschi
„Viața pe Facebook. Dau like, deci exist nu e un manual de utilizare a rețelelor de socializare, ci un posibil catalog de relații «exemplare» cu Facebookul în «corpor(e)alitatea» sa. Cartea propune o încercare de ieșire din mediu (din apă – la mal), într-un moment simbolic când, pe axa istoriei noilor tehnologii, încă dialoghează mai multe generații, ultimii moștenitori ai Galaxiei Guttenberg și primii digital natives. Autorii textelor analizează fenomenul rețelelor sociale potrivit sensibilității și expertizei proprii, cu deplină libertate în alegerea unghiului de abordare.“ (Cristina Hermeziu)
Alberto Moravia, Istorii din preistorie
Traducere din limba italiană de Corina Anton
Cu ilustrații de Flaminia Siciliano
Vârsta recomandată: 8+
Acum un miliard de ani, lumea în care trăim era un loc cu totul diferit. Mama Na Tura, o femeie uriașă care dormea cu capul pe un munte, plăsmuia tot felul de animale în vis. Ba Lena era un pește mititel și necăjit foarte din această pricină. Rino Cer era un căluț zvelt, jucăuș și zglobiu, care toată ziua sălta pe pajiști cu picioarele sale lungi. Că Milă avea o pereche de coarne falnice, spre invidia lui Cer Bu, care arăta ca o vietate oarecare. La Polul Nord era atât de frig, încât gândurile îți înghețau într-un norișor deasupra capului, ca în benzile desenate. Peștoaica Do Rada, care trăia în mare, și sălbaticul Mis Treț, care locuia în inima pădurii, s-au îndrăgostit lulea unul de celălalt. Iar A Dham și E Vha erau doi hipioți care leneveau toată ziua cântând la chitară, spre supărarea bătrânului Ie Ho Vha, care se vedea silit să se îngrijească de unul singur de frumoasa lui grădină. Acestea și multe alte povestiri amuzante au fost strânse pentru prima oară în 1982 într-un volum care și astăzi își va delecta, fără doar și poate, cititorii.