Editura Polirom anunță apariția unui nou volum în colecția „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri“: Reportajele mele. 1927-1938 de F. Brunea-Fox, antologie, ediție îngrijită, note și postfață de Lisette Daniel-Brunea.
Unul dintre cei mai buni reporteri din perioada interbelică, supranumit „prințul reportajelor“, F. Brunea-Fox a marcat istoria presei românești prin celebre articole precum Cinci zile printre leproși, Ali Kadri, „Sultanul“ din Ada Kaleh și Trenul-fantomă, incluse în cartea de față. O mărturie în același timp simplă și profundă, realistă și plină de compasiune, despre viața celor aflați la periferia societății.
„O lume întreagă de dezmoșteniți ai soartei, toți cei care n-aveau după ce bea apă, toți cei de pe treptele tribunalului, toți cei pe care îi aștepta spitalul sau pușcăria, toată suferința și mizeria Capitalei și a provinciei și-au găsit ecou în scrisul acestui mare, neobosit și generos reporter. […] Oricât și oriunde se va vorbi despre reportaj, va trebui să se spună că Brunea-Fox a pus piatra de temelie a reportajului românesc. O istorie a presei române – a gazetelor care apar în fiecare dimineață și sunt citite, când e cazul, pe nerăsuflate, dimineața – va trebui să-i închine un capitol întreg, așa cum istoriile literaturii române închină capitole întregi lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.“ (Geo Bogza)
– Fragment –
Cinci zile printre leproși
Nimeni nu-i oprește să părăsească lazaretul oricând. Nu există paznici. Văzând că nu obțin nimic de la serviciile sanitare locale, s-au aventurat mai departe, la București, cu vaporul, cu trenul. Cine să-i împiedice? Mai mult – ei singuri mi-au mărturisit-o –, li se dădeau din când în când concedii în regulă (de la patru la șase zile) ca să-și vadă familiile din Oltenia sau din Deltă (singurele regiuni ce dau contaminați).
Consecințele – deși incubația teribilei maladii e destul de lungă – n-au întârziat să se arate. Am găsit la Lărgeanca familii întregi – frați și surori – infectați pe rând. Grație „concediilor“. Ministerul Sănătății cunoaște toate acestea. Întreg județul știe strădaniile doctorului Ion Țuchel, medicul primar, care de zece ani trimite rapoarte, reclamații peste reclamații, rămase fără răspuns. Dimpotrivă, a fost răsplătit cu admonestații, căci pentru domnii de la București jalbele n-au trecere când nu sunt politice, problemele grave nu se bucură de solicitudine decât atunci când – ca în cazul de față – ireparabilul s-a produs. Dar cui îi pasă de bolnavi? Sunt așa de departe de București! Existența lor e circumscrisă la zona unde sunt… parcați, la pereții azilului, la gardul micului cimitir din capătul ogrăzii.
De obicei stau liniștiți. Ani de zile n-au supărat pe nimeni. Au răbdat, au așteptat, au stat locului. Ei, acuma și-au luat valea!
Brr! pe unde scoateți cămașa, domnilor sanitari, când frica vă pune o mână rece pe chelie? Când lepra ambulantă poate fi întâlnită pe stradă, în vagoane sau în cabinetul domnului ministru al Sănătății?
Atunci se dau comunicate!
Până acum trei luni se aflau șaizeci de proscriși în lazaretul de la gurile Dunării. Zece au fugit. Nu se poate vorbi despre o „evadare“, căci n-au avut nici ziduri de escaladat, nici vigilența paznicilor de înșelat. Numai unul s-a întors. Din propria lui voință. Nu că i-ar fi fost dragă societatea fantomală a tovarășilor săi de suferință. Speră însă să se vindece, căci numai aci poate găsi, din trei în trei luni, bineînțeles, nu în fiecare zi cum ar fi necesar, faimosul ulei Chaulmoogra, singurul medicament ce mai îndulcește întru câtva durerile cumplite. Ceilalți nouă au dispărut.
Vă dați seama? Trei luni de lepră vagaboandă! Trei luni de conviețuire cu oameni sănătoși! Trei luni ce pot fi fatale nu unui singur om, ci unei mulțimi întregi. Deasupra cărui sat, cărui oraș trebuie înălțat steagul galben al pestiferaților? Ce localitate trebuie pusă în carantină? […]
Un băiat de vreo cincisprezece ani exhiba o față terifiantă, sângerie, numai buze lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip umflat (așa-denumita „formă leonină“ a leprei) era parcelat de zeci de brazde adânci, săpate parcă cu briceagul. Dinspre lazaret și-au făcut apariția patru femei. Una din ele, foarte tânără. Aceeași mască. Deasupra gurii și pe o bună parte a feței albesc pete văroase, semnele cronice ale leprei. Celelalte două, peste gâtul tumefiat de bube aspre și reliefate, ca tot atâtea pojghițe de cărămidă, poartă – incorigibilă cochetărie sau camuflaj – o zgărdiță de mărgele.
Le salut. Femeile îmi mulțumesc cu un zâmbet. Doamne, această dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate! Dar de ce țin toți și toate mâinile la piept, ascunse? Sau la spate? De ce le feresc de obiectivul fotografic, de ochii noștri?
Brunea-Fox (pseudonimul literar al lui Filip Brauner, 1898-1977) s-a născut la Roman, într-o familie de intelectuali evrei din Chișinău. În timpul Primului Război Mondial, familia s-a mutat la Iași, unde Brunea-Fox a urmat liceul. A debutat în presă la 19 ani, în revista „Arena“, iar ulterior a fost redactor la ziarele „Dimineața“ (1925-1937) și „Adevărul“ (1932-1937) și a semnat articole în publicații precum „Cuvântul liber“, „România liberă“, „Viața Românească“, „Jurnalul de dimineață“, „Lupta“, „Reporter“, „Curierul israelit“. De același autor: Memoria reportajului (1985), Hârca piratului. Peisaje dunărene (1957), Orașul măcelului. Jurnalul rebeliunii și crimelor legionare (1944).