„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Steinhardt. Bughi mambo rag, de Lavinia Bălulescu, care va apărea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Apoi, într-o altă zi, un coleg, Doru, care era de serviciu pe tura de seară, mi-a povestit că l-a auzit pe Steinhardt vorbind singur, probabil la întoarcerea de la slujbă: „De, toți suntem cu păcate“. Părea că-i răspunde cuiva, dar nu era nimeni cu el. Aiureli… Aiureli-neaiureli, totuși le trecem în raport. Teoria era că Steinhardt ar fi comunicat într-un fel cu diverse persoane din străinătate, deci încercam să vedem dacă avea coduri și așa mai departe, însă tot filajul cu el nu părea să dea rezultate. Mereu făcea cam aceleași lucruri, mergea pe aceleași drumuri și perioade lungi nu se vedea aproape cu nimeni.
De fapt, totul a fost la fel până într-o duminică oarecare, când am urcat cu el în autobuz și l-am urmărit până la Schitul Darvari. Era pe la jumătatea lui decembrie. Întâi am zis să-l aștept în Grădina Icoanei, pentru că nu părea foarte frig. M-am învârtit o vreme, dar pe bănci nu se putea sta, erau toate acoperite de zăpadă și înghețate. Apoi mi-a trecut prin cap că poate se întâlnește cu cineva la biserică sau pleacă înainte de terminarea slujbei, așa că m-am întors. Am intrat și l-am văzut într-un colț, acolo unde-l lăsasem, în genunchi. Nu vorbea cu nimeni, doar se ruga, se închina cu gesturi mari, repeta cu voce tare vorbele preotului și nimic altceva din jur nu-i putea distrage atenția.
Am stat până s-a terminat slujba, iar la plecare am văzut că s-a dus la o masă și a scris ceva pe un bilet. Putea să fie un mesaj. Eram obișnuit cu genul ăsta de trucuri, oamenii lăsau acatiste, dar de fapt transmiteau cine știe ce chestiuni. M-am dus după el, am scris și eu un acatist, cu niște nume inventate, iar când l-am pus pe al meu, l-am luat din cutie pe al lui. Era doar o listă de nume, împărțite pe două coloane, morți și vii. Am pus bine hârtia, cu gând să o duc la lucru și s-o pun la dosar. Uneori, o listă de nume nu e chiar o listă de nume. Dacă o citești pe diagonală, de sus în jos sau începând cu a treia literă a fiecărui cuvânt, iese cine știe ce. Pentru că am întârziat cu acatistul, am ratat autobuzul și am avut de ales: fie așteptam jumătate de ceas după următorul, fie o luam la picior, ceea ce am și făcut. În mod normal aș fi făcut vreo 20 de minute până la garsoniera lui de lângă Biserica Rusă, dar atunci am simțit că voi face o oră, poate mai mult. Chiar dacă nu erau nămeți, totul era înghețat și înaintam cu mare greutate.
O bună parte din drum m-am gândit cum o să explic în procesul-verbal că n-am fost în stare să prind autobuzul acela nenorocit și l-am ratat pe Stan, cum îi ziceam în raport, pe Steinhardt, pe evreul meu personal, care-mi atârna de gât. Mă tot întrebam unde s-o fi dus. Acasă? Sau poate făcuse o oprire undeva, poate se văzuse tocmai acum cu cineva, dracu’ știe, mă frământam în timp ce alunecam pe drumurile de sticlă din București. Nici o mașină, nici un alt autobuz în jurul meu, nici un om, parcă eram pe altă lume. Am tot înaintat. Se lăsase și un fel de ceață ciudată și nici nu mai știai sigur dacă e dimineață sau seară. Am început să mă întreb unde erau toți oamenii în acea zi de duminică, încă dormeau sau dispăruseră? Atunci mi-am dat seama că temperatura scăzuse brusc. Sau doar pe mine mă apucase frigul? Probabil pur și simplu mă lovise o stare de epuizare. Nici nu dormisem prea bine în ultima vreme, mă gândisem mult și la tovarășul P. și cum ajunsese un fel de legumă după infarct.
Toată munca noastră de a ne proteja țara era uneori istovitoare, pentru că erau prea mulți inamici ai statului. Uneori erau mult prea mulți. De asta mă simțeam și eu foarte rău în perioada aia, ba chiar începusem să am și vedenii. De fapt, nu neapărat vedenii, pentru că nu cred în ele, dar să le zicem momente în care visam cu ochii deschiși. De exemplu, în duminica aia, când am plecat de la biserică, după cum spuneam, s-a lăsat brusc gerul și toți oamenii au dispărut, chiar dacă eram în miezul zilei. Nici tramvaie nu mai treceau, nici autobuze, nici mașini. Nimeni nu deschidea geamul să-și scuture o pătură, nici un câine nu traversa strada. Doar eu mă chinuiam să înaintez, deși alunecam, iar apoi am văzut înaintea mea o siluetă care făcea aceleași eforturi ca mine să-și păstreze echilibrul. După ce m-am mai apropiat, am observat că era un bărbat destul de scund, îmbrăcat într-o haină albastră. De unde știam haina aia? M-am tot chinuit să-mi amintesc și apoi am înțeles ce se întâmplase: Steinhardt ratase autobuzul și o luase și el pe jos. Mergeam de un sfert de oră în spatele lui fără să am habar că e el. Îl urmăream fără să știu!
CARTEA
Pe data de 29 iulie 1912, la București, s-a născut NICU-AURELIU STEINHARDT (N. Steinhardt), fiul lui Oscar și al Antoanetei Steinhardt. Tatăl, inginer, a făcut studii în Elveția, unde a fost coleg cu Albert Einstein, iar mama era înrudită cu marele psihanalist Sigmund Freud, pe care Steinhardt l-a și întâlnit de două ori. Copilăria și-a petrecut-o în comuna Pantelimon și, cu toate că provenea dintr-o familie de evrei, a fost atras de mic de tradițiile creștine. Cea mai mare pasiune a lui a fost însă lectura, pasiune care nu l-a părăsit până la sfârșitul vieții. Deși a terminat Facultatea de Drept și a devenit doctor în drept, atenția lui s-a îndreptat mereu spre domeniul literelor. A fost membru al cenaclului „Sburătorul“, condus de E. Lovinescu, în 1934 a debutat cu volumul În genul… tinerilor, iar din 1936 a început să scrie pentru „Revista Fundațiilor Regale“, colaborare care a încetat în 1940, din cauza unei acțiuni de „purificare etnică“. La începutul anului 1960 a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat și a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. A urmat infernul din închisorile comuniste, însă, la Jilava, a fost botezat întru ortodoxie de ieromonahul Mina Dobzeu. Din 1964, când a ieșit din închisoare, a locuit împreună cu tatăl său într-o garsonieră din București, câștigându-și traiul ca muncitor necalificat. În toată această perioadă s-a dedicat lecturii și scrisului, iar în 1972 a definitivat prima variantă a capodoperei sale, Jurnalul fericirii, manuscris confiscat în două rânduri de Securitate.
În 1980 a fost primit în rândul monahilor de la Mănăstirea Rohia din Maramureș, unde a pus bazele unei mari biblioteci.
Tot aici s-a stins din viață pe data de 30 martie 1989, lăsând în urmă o operă impresionantă și o moștenire culturală neprețuită.
Un comentariu
” Îl urmăream fără să știu!” … Sah Mat!
Ce frumos fragmentul, abia astept cartea!