Judecind dupa cum reactioneaza publicul de la noi, e foarte posibil insa ca acesta sa se amuze si la partile unde n-ar trebui sa se amuze. Restul e tacere nu seamana nici cu Filantropica, nici cu E pericoloso sporgersi (care pentru mine ramine unul dintre cele mai bune filme romanesti si cel mai bun de pina acum al regizorului), si e mult mai nostalgic decit s-ar astepta poate spectatorul.
Daca acesta e cinefil adevarat, va putea rezona macar teoretic (daca nu si emotional) cu povestea pe care o spune Caranfil. E, mai degraba, un basm: despre cum a luat fiinta primul film romanesc, Independenta Romaniei, in 1911, cind un tinar de 20 de ani, Grigore Brezeanu, frustrat pentru ca nu a putut deveni actor, ca tatal sau, a avut nebunia de a vrea sa refaca pe ecran Razboiul de Independenta din 1877 si a reusit sa convinga pe un alt nebun, dar cu bani, Leon Popescu/Negrescu, sa i se alature. (Nae Caranfil imi spunea intr-un interviu din 2002 ca pentru rolul interpretat acum de Ovidiu Niculescu l-a dorit initial pe George Constantin, apoi pe Victor Rebengiuc si ca pentru rolul lui Carol I n-a reusit sa-l convinga pe Lucian Pintilie.)
Mai mult decit un film
Restul e tacere este un film despre realizarea unui film, dar nu e reconstituire istorica. E, mai degraba, un film despre nebunia celor care fac filme, despre acest microb care, iata, l-a facut pe Nae Caranfil sa astepte, sa lupte, sa spere ca, la peste 20 de ani de cind a avut ideea acestui film, va reusi ca intr-o buna zi sa „scape” de el, aruncindu-l pe ecran.
Restul e tacere e insa destul de inconsistent si nu sta in picioare cu totul decit daca-l teoretizezi. Emotia e rece, dar se incalzeste uneori – de pilda, cind trebuie filmata batalia de la Vidin (secventa antologica), la hora sau cind Ioana Bulca isi spune monologul. Imaginea realizata de Marius Panduru e superba. N-am detectat, din pacate, o energie care sa lege, ca mustarul, intreg filmul, chiar daca am priceput ca e vorba de o conventie – vezi si genericul foarte reusit si explicit al filmului –, conventie in numele careia, de exemplu, actorii ar juca intentionat teatral, si chiar daca am inteles drama celor care ies arsi din lupta dintre arta, bani si timp, in incercarea eroica de a construi lucruri atit de fragile. Cred ca daca Nae Caranfil ar fi reusit sa obtina banii ca sa faca filmul la vremea lui, ar fi fost cu totul alt film, mult mai proaspat si mai viu (si nu doar pentru ca Marius Florea Vizante ar fi fost mai aproape de virsta eroului).
Nu sint in masura sa spun ca atunci era vremea lui (a filmului), dar cred ca lucrurile au un termen de garantie, de gratie. Pe de alta parte, e foarte bine ca Nae Caranfil l-a facut, pentru ca a scapat de obsesia lui. Din acest unghi – si cu tot ce stringe ca materie si referinte (biografice, literare, cinematografice etc.) intre generice –, Restul e tacere e mai mult decit un film.