
Percepind timpul-care-trece ca pe o „constanta dureroasa care face parte deja din noi”, Ioana a gasit ca unica solutie de a-l mai „tempera” (ori mai degraba de a ne tempera pe noi din picajul in inconstienta) incercarea de a-i constientiza trecerea si de a-i face, cumva, simtita prezenta, altfel decit retrospectiv. Cum face asta?
E aproape amuzant cum Ioana Nemes sustine ca arta e o joaca adictiva si egoista care nu trebuie luata in serios, in timp ce gesturile ei lasa sa se intrevada o seriozitate care-ti taie respiratia: de mai bine de trei ani, ea isi noteaza, in caiete negre Moleskine, la finalul FIECAREI zile, citeva date (de natura „psihologica si economica”, spune ea, in urma a cinci coordonate dinainte stabilite), pentru a fixa „senzatia” acelei zile. La asta se adauga maniera ei prea putin informativa si mai degraba sculpturala de a percepe realitatea, astfel ca zilele vor avea o anumita materialitate, textura, culoare. Si chiar text.
Pasul numarul doi al acestui demers la granita dintre utilitate (artista isi verifica astfel eficienta etc.) si dependenta halucinanta il reprezinta traducerea obiectului acestui proiect (timpul) in ceva vizual si apoi expunerea lui. Sa li se faca rau si celorlalti (am sa explic mai jos la ce ma refer). Ioana este un artist vizual obsedat de conceptualism, in acelasi timp, insa e atrasa mai presus de puterile ei de zona sculpturala si chiar tactila a artei. Tot ce vrea este, astfel, sa transpuna timpul in obiecte palpabile care sa traduca „senzatia fiecarei zile” in culoare, textura plus o fraza esentiala.
Pina acum, Ioana vopsea peretii galeriilor pentru a face vizibile zile din acest proiect. E prima data cind isi permite sa faca ce-si doreste: sculpturi tactile (pe care, da, se poate pune mina) din plastic. De ce din plastic? Din pricina caldurii si duritatii lui (care totusi exista!) altfel, artificiale, va explica Ioana. Acest procedeu e foarte scump, tehnologia nici nu exista in Romania. Intilnirea cu Jiri Svestka, proprietarul uneia dintre cele mai vizibile galerii comerciale din Praga (care il reprezinta pe Dan Perjovschi, de exemplu), e un eveniment mai mult decit fericit pentru Ioana Nemes. Galeria se ocupa integral de productia celor opt sculpturi. Artista le-a smirgheluit ulterior manual pentru a obtine efectul erodat de piatra de riu.
Zile horror pozitive sau teribil de negative
Pe fiecare document-zi-sculptura e scrisa cite o fraza: o distilare a evenimentelor zilei cu pricina si o esentializare a calitatii acelui timp in urma reflectiei retrospective. Despre aceste fraze si despre intreg demersul ei zilnic de arhivare, lumea spune ca ar fi fictiune, ca nu se poate altfel. E cel mult o fictiune in urma distilarii memoriei. Expozitia Time Exposure spune o poveste (noua) alcatuita din opt zile selectate din ani diferiti. Criteriul de selectie a fost aici intensitatea maxima aproape paroxistica. Zilele expuse la Praga, pe care Ioana a ales sa le faca vizibile de asa maniera ca parca le-ar fi inmormintat, sint dintre acele zile care intii au fost percepute ca pozitive, dar apoi s-au dovedit negative sau invers. Acele zile horror pozitive sau teribil de negative, cum le spune ea. In general, reprezentarile colorate ale zilelor Ioanei Nemes au indicative de tipul (+), (-) sau (=), pentru descifrarea sensului culorii. (Exista griuri si griuri, rozuri si rozuri). Cele opt sint toate marcate pozitiv si negativ.
Ioana reuseste doua lucruri: pune latul fiecarei zile si-i reda „feelingul” prin text si culoare, pe de alta parte toarna acel timp intr-o forma palpabila si apasatoare. Foarte apasatoare. Grea si care cheama la resemnare. Sculpturile trebuie vazute live pentru o perceptie corecta.