Pe vremuri, în case nu numai că existau biblioteci, dar în aceste biblioteci exista și un raft cu cărți de șah. Dacă ar fi existat și cărți de tenis, volei sau patinaj, aș fi ajuns foarte bun la aceste minunate sporturi.
La noi exista însă raftul cu cărți de șah, o enclavă enigmatică, pe jumătate ruso-germană, a lumii tipărite. Engleza nu a ajuns niciodată pentru mine o limbă a șahului, deși mai târziu una din cărțile mele preferate a devenit una a lui Mark Dvoretsky (și o enciclopedie a deschiderilor coordonată de Kasparov, care cita undeva, din pură plăcere, o partidă a papei Ioan Paul al II-lea, dintr-un turneu de tinerețe). Copertele lor cuprindeau, fără nici o șovăială stilistică, o cantitate generoasă de pătrățele. Pe acest fond se profilau naturi moarte cu piese de șah, artistic dezorganizate ca rockerii dintr-o trupă, așezați pentru fotografie. Am încercat să mă pun în pielea graficianului care creează un nou logo pentru un turneu, sau macheta unei coperte, și care se întreabă care e cea mai interesantă piesă de șah? care piesă din cele șase n-a mai fost folosită de nimeni până acum? Mama a știu exact ce și cum – în liceu mi-a împletit un pulover de lână cu un cal alb, iar lui tata unul cu o regină.
Curios, cărțile de șah erau extraordinar de bine scrise. Puteai să nu înțelegi nimic din comentariile partidelor, dar sărea în ochi economia, puterea și plasticitatea stilului. Înainte de ’89, afară de unele cărți de ficțiune, găseai așa ceva doar în revistele de arhitectură, și ele uimitoare prin capacitatea de a reține o libertate intelectuală parcă nepriponită de nimic. În manualele de deschideri am descoperit cu mirare și tehnica notelor de subsol. Ți se indica o linie principală de 20 de mutări, dar majoritatea aveau note de subsol. Se dădea în ele câte o altă variantă, de obicei mai slabă, și la urmă omul prezenta și un exemplu, ca să vezi adică pe ce se bazează, partida dintre cutare și cutare, de la – normal – Wijk aan See în care, în urma alegerii respective, albul stătea ceva mai bine (asta se marca printr-un simbol oarecare, de pildă un plus deasupra unui minus). De multe ori nota de subsol devenea o paranteză punitivă: în nici un caz mutarea cutare, stigmatizată cu un semn de întrebare, care pierde imediat din cauza continuării cutare. Simțeai aici ezitarea specialistului: să explic ceea ce este evident? hai să explic totuși, că cititorul s-ar putea să fie vai de capul lui, ceea ce era adevărat în cazul meu. (Orice amator a trăit momente în care asistă la analiza unei partide de către mai mulți profesioniști, are o diagramă mare în fața ochilor, calul alb e în priză, și tu te întrebi, așa, și de ce nu-i ia calul? Toată lumea discută serioasă structuri de pioni, finaluri de turn contra două figuri, tu te uiți în stânga, te uiți în dreapta, taci și nu ajungi niciodată să înțelegi de ce nu se putea captura calul ăla.)
În copilărie, atunci când nu era rost de fotbal, jucam șah până seara cu moșii din Militari, de la care am învățat 50% din ce știu despre oameni. Era vară, lumea fuma liniștită și se glumea încontinuu, era satul dintre blocuri.
Îmi amintesc încă poziții din partide jucate în copilărie, după cum îmi amintesc multe altele, câștigate sau pierdute, pe ele și pe omul cu care le-am jucat (un ucrainian căruia i-am dat dama din greșeală și căruia i-a căzut steagul la sfârșit când nu mai era decât un pion pe tablă, fetița din India care m-a bătut în Nashville din cauză că am subestimat-o și am făcut un sacrificiu discutabil). Evident, de câte ori găsesc șahiști în literatură, îi salut cum se salută bătrânii care așteaptă la același doctor – nu în ultimul rând pentru, de la Apărarea Lujin a lui Nabokov la prizonierul dintr-o nuvelă a lui Zweig, șahul poate fi un pretext pentru analiza unor ciudățenii pe care n-o să le numesc patologii.
Acum câțiva ani mă uitam întâmplător la o analiză de la campionatul mondial de șah rapid și am reținut o remarcă a unui mare maestru britanic care comenta anunțul unei știri despre Bocearov: „Cine naiba era Bocearov? Nimeni nu știa. L-au întrebat pe Grișuk. Cum să nu-l știu pe Bocearov? E bun prieten cu Hismatulin!“. Vedeți deci că șahul nu e neapărat un loc al concentrării furibunde, dar are și o laviță confortabilă pentru Daniil Harms. De altfel, un club de șah apare și în Cele douăsprezece scaune ale lui Ilf și Petrov, o carte, am impresia, uitată azi, iar șah se joacă și în Alice în țara oglinzilor.
Și Marin Sorescu: Eu mut o zi albă/ El mută o zi neagră./ Eu înaintez un vis,/ El mi-l ia la război…