Au trecut de-atunci câteva săptămâni, poate chiar o lună. După ce în România au apărut primele cazuri de infecție cu COVID-19 și a început să circule ideea unei epidemii care să zdruncine traiul oamenilor la fel ca în Italia – la fel ca în vreme de război.
Sau cel puțin așa anunțau reporterii și prezentatorii de știri, cu tonul acela entuziasmat cu care ar anunța jurnaliștii până și Apocalipsa: „Breaking news! Din cer a început să plouă cu foc, până acum au fost mistuite trei județe din sudul țării, pârjolul se apropie de noi!“. Și prima reacție a oamenilor – o panică firească, impulsivă, ce bătea orice logică – a fost să asalteze magazinele și să cumpere rezerve. Ca în vreme de război. Sau ca în anii comunismului, când fiecare încerca să-și umple cămara cu ce se putea, fiindcă nu se știe ce aduce ziua de mâine. Coronavirus, da, probabil. Dar și lipsuri, foamete, haos social. De coronavirus scapi sau nu, cum ți-o fi norocul, dar ce te faci dacă vine foamea?
Așa că s-a cumpărat. S-au cumpărat de toate – unele mai mult decât altele. Eu am pierdut startul și, când m-am dus prima dată în supermarket, am dat peste destule rafturi goale. Și atunci, cred că pentru prima oară, am încercat să pătrund logica cumpărăturilor din frică, rațiunea iraționalului instinct de conservare. E complicat.
Nu pot să pricep, de exemplu, de ce atunci, în zilele asaltului asupra magazinelor, a dispărut aproape imediat hârtia igienică. Spirtul și dezinfectanții da, înțeleg că s-au vândut imediat și se vând și azi chiar și pe sub mână, la prețuri de zece ori mai mari: sunt o biată armă de apărare împotriva bolii. Dar hârtia igienică? Oricât de urban mi-ar fi traiul azi, tot nu pot să văd în hârtia igienică un articol indispensabil într-o lume devastată de o epidemie. Să fie chiar primul sau, în fine unul din primele lucruri pe care le cari după tine într-un buncăr în caz de cataclism? Ceva de mâncare, ceva de băut, poate un cuțit sau o pușcă și patru sute de suluri de hârtie igienică? Și-apoi în caz de foamete hârtia igienică își pierde încetul cu încetul utilitatea, fiindcă atunci când oamenii nu prea mai au de mâncare, înțelegeți, nici de hârtia aia nu se mai folosesc cine știe cât.
Dar poate respectivul articol ilustrează, într-un fel complex, nevoia omului de a păstra, chiar și în vremuri de restriște, o urmă de urbanitate casnică. Că doar n-o să revină la utilizarea bucăților de ziar sau, mai rău, a cocenilor de porumb – care, oricum, sunt și ei marfă rară. Nu știu – cert e că în primele momente de panică oamenii s-au repezit la sulurile de hârtie moale ca niște naufragiați la colacii de salvare.
Făina în schimb e greu de găsit și acum. Mai ales făina de grâu. Ai zice că, de când s-au instituit restricțiile de circulație, toți oamenii stau în case și coc pâini peste pâini, turte, plăcinte, colaci, nu mai opresc cuptoarele nici noaptea. E clar că românul nu poate trăi fără pâine și nici nu poți face pâine fără făină… nici fără drojdie, care, apropo, e și ea la mare căutare și, când se găsește, se dă la bucată, să ajungă la toată lumea. Doar că pâinea n-a lipsit deocamdată de pe rafturile nici unui magazin.
Am verificat, mai mult de curiozitate, în toate cele șase sau șapte băcănii, marketuri și supermarketuri din preajma casei noastre și nu s-a schimbat nimic nicăieri: aceleași sortimente de pâine, la aceleași prețuri, de aceeași calitate. Și, în același timp, în nici unul din magazinele astea nu găsesc făină de grâu. De mălai da, uneori, pentru o mămăligă pripită, țărănească, dar făină nu.
Știu că e stupid să încerci să înțelegi reacțiile colective în momente de panică și dezorientare. Am totuși în minte imaginea unor cămări de apartament sau magazii de casă pline de pungi și saci cu făină pe o latură și ticsite cu suluri de hârtie igienică pe cealaltă latură. Și mă gândesc cum vedem noi sfârșitul lumii din adăpostul nostru domestic, cu hârtie igienică și făină. Și mult-mult dezinfectant.