Epidemiologi din întreaga lume îndeamnă în aceste zile de pandemie la purtarea unei măști ca factor ce diminuează semnificativ gradul de contagiune când vine vorba de noul coronavirus. Masca, altădată un element specific artelor spectacolelor, ocupă prim-planul vieții cotidiene într-un cu totul alt scop. Numai bine să vedem care e rostul ei în teatru.
În lumea antică, măștile însoțeau obligatoriu interpreții, pentru a transfera în material expresia consacrată a unui personaj ce trebuia identificat adesea de la distanțe considerabile. Să ne gândim că amfiteatrele grecești și romane aveau capacități de mii de locuri. Dacă problema audibilității fusese rezolvată prin știința practică a acusticii și prin exploatarea factorilor naturali, în privința receptării vizuale una dintre soluții era masca teatrală. Commedia dell’Arte a fost următoarea etapă de privilegiere a acestor accesorii. Ele defineau plastic prin modelare în piele o colecție de tipologii caracteriale ușor de recunoscut de privitori: Pantalone, Colombina, Arlecchino, Pulcinella etc.
Un instrument la îndemâna artistului
Deși în principiu „fizionomiile de împrumut“ anulează nevoia machiajului pentru scenă, colorarea feței în scopuri artistice a apărut totuși relativ devreme în istoria teatrală. În misterele medievale, cei ce interpretau sfinți își pictau obrajii în alb sau auriu, iar cei care jucau îngeri optau pentru un verde foarte deschis. În Renaștere, pudratul cu făină era un obicei frecvent, la fel ca bărbile și perucile confecționate din lână. Ulterior, creta, funinginea, cenușa de plută au devenit materiale predilecte pentru histrioni. Cu riscurile aferente, pentru că nu puține erau situațiile de utilizare a unor substanțe despre care nu se știa că sunt otrăvitoare, consecința fiind intoxicările frecvente și chiar decesul prematur.
Produsele de machiaj moderne, pe bază de grăsime, au apărut în secolul al XIX-lea, în Germania (Ludwig Leichner și Carl Baudin își revendică patentul). Industria s-a dezvoltat rapid, astfel încât în numai câțiva ani a devenit înfloritoare. Obligativitatea machiajului a fost impusă de progresele tehnice ale iluminatului scenic, mai ales a celui electric, care anihila chipurile interpreților. Sublinierea anumitor trăsături, evidențierea sau camuflarea altora, asigurarea vizibilității de la depărtare au transformat machierea într-un element necesar. Care ajută nu numai procesul perceptiv al spectatorilor, ci și (sau mai ales) procesul întruchipării personajului desemnat.
Masca de machiaj e un instrument la îndemâna artistului pentru a se apropia de persoana de ficțiune pe care o joacă la rampă. E un sprijin pentru interpreți în traseul de transpunere în datele imaginarului. Regulile de bază le deprind în anii de studiu, dar în diviziunea artistică a muncii de creație machierea presupune în prezent o adevărată specializare. A devenit parte a travaliului de echipă, machiorii profesioniști participând la repetiții și oferind soluții adecvate intențiilor regizorale. Propunerile lor se pliază pe interpret, pe fiecare personaj, în corelație cu vestimentația de scenă, decorul și luminile.
Principalul efect este stranietatea
În arta teatrală machierea e o îndeletnicire creativă. Evoluția materialelor și a tehnicilor de prelucrare a dezvoltat o latură interesantă, machiajul prostetic, de efecte speciale. Utilizat mai ales în film, dar neexclus nici din arta scenică, acesta creează iluzia unor diformități, a unor adăugiri spectaculoase, metamorfozând un actor până la a-l face de nerecunoscut.
O istorie extrem de interesantă are machiajul de stereotip. Al clovnilor este cel mai cunoscut: exagerarea voluntară a contururilor ochilor, buzelor și nasului, cromatica standard, în alb, roșu, negru. Adăugirile rezultate din fardare sunt animate prin excesul mimic al artiștilor de circ și de teatru, într-o gamă de reacții faciale care depind de talentul fiecăruia.
Păstrând strânse legăturile cu trecutul, cu teatrul de tip ritualic, artiștii asiatici conservă și astăzi prin arta lor tradiții seculare. Fiecare element grafic al machiajului din opera chineză ori din stilul kabuki are semnificații specifice. Convenția impune, de pilă, ca în opera chineză (jingxi) actorii distribuiți în roluri de bărbați și femei în vârstă să aibă un machiaj foarte simplu. Cei cu roluri masculine poartă invariabil bărbi. Bărbații care joacă roluri de femei au fețe vopsite cu alb, iar ochii le sunt marcați cu un roșu intens care se pierde în roz.
În kabukiul japonez, machiajul exagerează trăsăturile feței prin culoare și linii. Culorile sunt și ele impuse de datini transmise din generație în generație. Baza este albul, iar fiecare nuanță utilizată are o determinare semantică precisă: indigoul sugerează fantome, spirite rele; maroul e pentru divinități; roșul indică furie sau agresivitate. Pentru necunoscătorii acestor coduri principalul efect este stranietatea. Publicul nipon, însă, cunoaște întreaga simbolistică, conflictul și evoluția acțiunii fiind ușor de urmărit și de înțeles.