După hemoragia de patetism din primele săptămâni de izolare a devenit tot mai clar că „sfârșitul lumii“ înseamnă confruntarea cu cel mai negru coșmar personal. Dacă apocalipsa e individuală, atunci și salvarea e individuală. Zicala „de ce ți-e frică nu scapi“ e prost interpretată. Ne alegem viața înainte de a ne naște și ceva ne rămâne în cap din testele cele mai grele pentru care singuri am optat. Nu sunt self-fulfilling prophecies sau premoniții, ci reziduuri de memorie.
Ești un superpilot, dar toată viața ai avut o strângere de inimă să zbori cu un avion monomotor deasupra mării și într-o zi, pac!, te lasă motorul. Nu te îneci, nu mori – treci prin asta și scapi. Sau poate puteai să și mori.
Sau toată viața ai fugit de un părinte toxic. Încă din copilărie ți-ai dorit să pleci de acasă și ai plecat, iar acum iată-te blocat la loc, fagocitat mai rău ca înainte, pentru că și nevoile celuilalt sunt mai mari la bătrânețe. Te lași? Tot ce ai trăit până acum te-a pregătit pentru asta.
Poate că demonul din Apocalipsă, cel care e și nu e, vine întotdeauna dinăuntru. Ni-l alegem singuri și într-o bună zi nu mai putem fugi de el. Ca într-un film american, toate lucrurile se deranjează astfel încât să trebuiască să-l înfruntăm. E stare de urgență, nimeni altcineva nu poate face aceste lucruri, așa că intri singur în cușcă. „So what do we do?“, întreabă Hugh Fennyman, iar Philip Henslowe răspunde ca de atâtea ori în Shakespeare in Love: „Nothing. Strangely enough, it all turns out well“.
Surprinzător, poate că lucrurile se rezolvă uneori într-adevăr de la sine și ceea ce în filmul lui John Madden era pus pe seama unei forțe auctoriale blânde cu personajele e poate valabil și în realitate. Probabil că, la fel ca în Monstrul Colombre (povestirea lui Dino Buzzati), monstrul nu e răuvoitor, dar firește că nu poți afla asta de la bun început – altfel, ce rost ar mai avea lecția? Poate că ne-am obișnuit să lucrăm cu marote, cum e și celebra expresie a lui Caragiale „simt enorm și văz monstruos“. Caragiale s-ar distra probabil să vadă că i-am lipit-o pe frunte și că elevii o pomenesc în toate referatele (ne-ar lua și la mișto), când pentru el era doar o simplă remarcă plină de zăduf cauzată de ploșnițele de la Grand Hôtel Victoria Română.
Așa e poate și cu viața, cu monștrii, cu cele mai negre coșmaruri ale noastre. Nu sunt oare cuvintele de vină, obișnuința de a ne agăța de ele și de a folosi cochilia, când miezul poate s-a uscat de mult? Și atunci, unde e perla pe care monstrul, acel „rechin mai viclean decât omul“, vrea să ne-o dea? Și de ce îi urmărește pe cei „de același sânge“, după cum îi spune tot tatăl lui Stefano (eroul lui Buzzati)? Asta se înțelege doar trăind – acolo e perla. Stefano, stabilit la oraș, se reîntoarce pe mare după moartea tatălui. Fusese fascinat toată viața de navigație și de ideea monstrului care-l aștepta, dar tatăl îl ținuse cât mai departe de apă, temându-se pentru el și speriindu-l cu ideea monstrului periculos care-l speriase și pe el. Poți scrie cărți despre moștenirea otrăvită a părinților și despre vina copiilor de a se fi născut pentru a le duce mai departe bagajele. Dar, contrar aparențelor, Stefano nu și-a irosit viața, el a înțeles măcar la sfârșit că monstrul era bun. Și-a dus lecția până la capăt.
Monstrul lui Buzzati e unul dintre puținii monștri buni din cultura populară. Spre deosebire de el, monstrul din filmul The Host (2006, Bong Joon-ho), care a fost creat accidental din deșeuri toxice deversate în râul Han, vrea doar să supraviețuiască, după cum spune autorul lui, chiar dacă asta presupune să mănânce oameni. Curios că, la apariția monstrului, guvernul sud-coreean din film, susținut de americani, încearcă să devieze atenția cetățenilor lansând zvonul unei gripe asiatice pe care ar propaga-o monstrul.
Deloc curios, monstrul nu e distrus de un personaj cu puteri deosebite, ci de membrii unei familii disfuncționale care nu vor să salveze lumea, cât să-și recupereze fata răpită. Spre deosebire de alte filme de gen și în ciuda CGI-ului, Monstrul/ The Host pune accent pe latura umană, după cum e și o satiră a societății coreene. Monștrii populează, de altfel, mai toate filmele lui Bong Joon-ho (care toate vorbesc și despre societatea coreeană), îi regăsim și ca plante saprofite în Parasite (2019). Existența lor e justificată. Poate continuăm ideea în numărul următor.