Personajele simuleaza realitatea si sint in permanenta chinuite de timp, un timp diabolic si angoasant: „Dincolo de ora trei il chinuia ingrozitor timpul, se agita prin oras, intra peste tot si vorbea cu toata lumea, presat de ceva fizic, ceva care-l strivea din spate. Ce sa le spun, ce trebuie sa le mai spun? se intreba, obsedant, Manase Hamburda. Cum sa-i faca sa inteleaga? Cum sa-i faca sa simta primejdia in acelasi fel in care o simtea el? Pentru ca despre primejdie era vorba, impotriva primejdiei pleda el, pentru abolirea primejdiei prin constientizarea ei”.
La fel ca si in padurea lui Zarathustra, in Cafeneaua Pas-Parol Dumnezeu a murit si, odata cu moartea lui, totul pare a fi permis. In acest moment, al mortii lui Dumnezeu, apare spaima, acea spaima kafkiana care sfirseste printr-o cufundare in angoasa absurda. Dar in romanul lui Matei Visniec nu este vorba doar despre „o conspiratie launtrica” impotriva propriei tale persoane, ca in cazul lui Kafka, ci despre o frica ce vine mai mult din exterior, din lume, din realitatea haotica, „tulbure”: „In ultimul timp realitatea devenise pentru el un acvariu tulbure in care plutea de sus in jos, de la dreapta la stinga, uneori obosit, alteori amuzat. a… th Interesul sau in fata realitatii slabise treptat si ajunsese la o forma extrem de rafinata: realitatea ajunsese ceva extrem de diluat, un joc de marionete, o miscare pur mecanica”.
O lume in mare parte neverosimila
Simulind realitatea, mai mult decit o traiesc, personajele lui Visniec incearca sa supravietuiasca intr-o lume plina de semne, de simboluri, care anunta nenorocirea, fiind intr-o continua asteptare, la fel ca si protagonistii lui Beckett din En attendant Godot. Aceasta asteptare, plina de „taceri”, nu are un final fericit, caci cel asteptat nu mai vine. Lumea este intr-o continua metamorfozare, iar daca „cunoasterea amina raul”, acesta este pentru scurt timp, caci spaima revine de fiecare data: „Ma plimb cite doua, trei zile in sir. Inchid ochii si-mi numar pasii. Incerc sa-mi golesc creierul de continut si sa-mi conserv o singura idee: aceea ca trebuie sa rezist. Proiectez asupra mea un tir puternic de autosugestii. Ma mentin. Ma refac din mers. Dorm in timpul plimbarii. Incerc sa evadez din realitate gindindu-ma la fel de fel de lucruri. Cint. Murmur fel de fel de rime si ma joc in gind cu impresiile auditive. Uneori am sentimentul ca o pot duce asa la infinit”. Cafeneaua Pas-Parol vorbeste despre lupta intelectualului in regimul totalitar, despre incercarea disperata de a face fata raului prin arta, de a da o replica inumanului prin roman, care, asa cum spunea Albert Camus in Omul revoltat, „se naste in acelasi timp cu spiritul de revolta si traduce, pe plan estetic, aceeasi ambitie”.
Lasindu-se condus de cele mai multe ori pe piste false, cititorul poate cadea usor prada textului, esuind in incercarea sa de a deslusi secretele romanului si raminind doar la nivelul unor repere istorice usor identificabile. Lumea pe care o cladeste Matei Visniec este in mare parte neverosimila, firescul este inlocuit de nefiresc si de absurd. Personajele, care „dorm in timpul plimbarii”, sint atrase parca de o forta necunoscuta si inaccesibla, o forta care-i striveste, dar spre care inainteaza orbeste, fara oprire. Este poate acea fascinatie a raului despre care vorbeste Dostoievski in romanele sale, sau Thomas Mann in Doctor Faustus.
Semnele din romanul lui Visniec atrag atentia tocmai asupra acestui rau, care pindeste personajele din orice colt, precum diavolul in Falsificatorii de bani, de Andre Gide. Cafeneaua Pas-Parol este un roman halucinant, parabolic, vizionar, fantasmatic, straniu, un roman al disperarii si al nelinistirii.
Matei Visniec, Cafeneaua Pas-Parol,
colectia „Proza”,
Editura Cartea Romaneasca,
2008, 34.95 lei