Interviu  -  Alina Vîlcan  -  

Câți dintre noi nu s-au îndrăgostit de marea literatură hispano-americană grație fascinantelor sale traduceri din scrieri semnate de Julio Cortázar, Gabriel García Márquez, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares, Ernesto Sábato, Mario Vargas Llosa și atâția alții? Vă propunem o incursiune în universul unei hispaniste și traducătoare unanim prețuite: Tudora Șandru Mehedinți.

Ne aflăm chiar în casa din nordul Bucureștiului în care ați copilărit…

Într-adevăr, este o casă construită la 1940, care i-a aparținut bunicului meu, tatăl mamei. Aici m-am născut, este casa copilăriei, a adolescenței și a tinereții mele. Locuiesc în continuare în această casă plină de amintiri, și totuși cu un suflu nou, datorat, între altele, și multor prieteni tineri care lucrează în domeniul cuvintelor și care, din fericire, îmi trec pragul, având aici un loc unde sunt oricând bineveniți.

Influența tatălui

Pentru că ați amintit de copilărie, sunteți fiică de filolog, așadar am putea spune că ați avut o copilărie privilegiată din punct de vedere cultural…

Am avut o copilărie privilegiată, pentru că părinții mei, amândoi profesori, au ținut să mă crească aproape de adevărurile fundamentale ale vieții. A fost importantă dragostea de natură, pe care mi-a inspirat-o mama mea, care era profesoară de științe naturale – pentru mine, florile, plantele, arborii sunt o mare pasiune, și deopotrivă animalele, iar aceasta a fost con­tribuția mamei. Însă sub aspect profesional hotărâtoare a fost influența tatălui, Dumitru Șan­dru, filolog, dialectolog, folclorist, care a făcut parte din școala Densușianu și din școala Gusti… Din motive politice, nu și-a putut continua activitatea la catedra de limbă română a Facultății de Filologie din București, dar a profesat toată viața și m-a influențat indirect de foarte timpuriu. Avea o bibliotecă fenomenală și, cu toate că era una mai ales de specialitate – cu scriitori români, cu lucrări de dialectologie, cu culegeri de literatură populară –, erau și lucrări mai pe înțelesul vârstei mici, de care am profitat aproape fără știrea lui de multe ori. Nu pot să zic că am fost un copil-fenomen, căci nu mi-am manifestat vreun talent special de mică, în afară de dragul de a citi. Pe la patru-cinci ani reușeam să citesc mici povestiri, iar la șase ani, când am intrat la școală, deja eram destul de îna­intată în ale lecturii și știam pe dinafară o mulțime de versuri, chiar și din Eminescu. Oricum, primele lecturi – fabule, basme – au contat. Dar rolul tatălui meu a fost co­vârșitor mai târziu.

Anii adolescenței au fost destul de stricți, pentru că am fost elevă la Liceul „Gheorghe Lazăr“, unde mama mea era profesoară. Ca urmare, severitatea m-a in­flu­ențat destul de mult în sens negativ, dar poate și pozitiv – ca disciplină, ca rigoare, deși nu am avut nici o chemare pentru știin­țele exacte, chiar dacă am ajuns cu vremea să recunosc că matematica este regina științelor. Însă pe vremea liceului nu-mi plăcea fizica, nu o înțelegeam, nu-mi plăcea chimia și nici chiar cu geometria nu eram în bune raporturi. Și atunci mi-am revărsat toată dorința mea de cu­noaștere, de adolescentă sensibilă, asupra literelor. Dar și asupra istoriei sau asupra limbii latine, pe care o consider și astăzi cea mai frumoasă și expresivă lim­bă. Eram destul de tocilară, dar puneam și suflet. Iubeam încă de atunci literatura și limba franceză. Din fericire, după perioada de mare strictețe a liceului, au ur­mat anii minunați ai facultății.

Cum ați ales să studiați spaniola?

Bineînțeles, nu puteam să mă îndrept spre științele exacte și de la bun început m-am gândit la Litere. Mi-am ales limba spaniolă – o specializare foarte rară pe atunci – tot datorită părintelui meu, care mi-a prezentat în linii mari ce ar urma să studiez și să fac în viitor dacă mă înscriu la limba română sau la franceză sau la italiană sau la spaniolă – secție înființată de numai doi ani la vremea aceea. Din tot ce mi-a prezentat, cel mai mult m-a interesat, și prin noutate, limba spaniolă. Eu am intrat la facultate la 16 ani, așa că nu prea făceam o deosebire de orizont cultural – toate mi se păreau minunate, și franceza, și italiana, și spaniola despre care nu știam mare lucru, dar am ales spaniola.

Influența tatălui meu mi-a fost binefăcătoare pentru toată viața, chiar și după timpuria sa dispariție. Și spun asta pentru că m-a îndrumat, încă de pe băncile facultății, să mă aplec spre cercetare. Să mă intereseze fenomenul literar, lingvistic și cultural în complexitatea lui. Și tot tatăl meu a fost cel dintâi care mi-a dat noțiuni solide de folclor românesc. În plus, cu marele lui prieten, o figură extrem de luminoasă în cultura română, profesorul Ta­che Papahagi, am avut privilegiul să mă întâlnesc de multe ori, mai ales după moartea tatălui meu. Fiind specialist în romanistică și în filologie spaniolă, a binevoit să mă sfătuiască adesea.

Influența profundă a tatălui meu a continuat și după ce am terminat facultatea, pentru că mi-a plăcut extrem de mult limba, literatura și cultura spaniolă, adevărate comori pentru mine. Descoperirea lor mi-a adus una dintre cele mai mari satisfacții în viață. Și eu, și colegii mei eram îndrăgostiți de spaniolă, în con­dițiile extrem de precare în care se făcea studiul limbii în anii ’60, când nu prea existau specialiști la noi. Aveam, într-adevăr, doi profesori spanioli, care însă nu aveau pregătire filologică, ci erau refu­giați din Uniunea Sovietică. Deși nu erau de specialitate, i-am adorat cu toții, pentru că vorbeau lim­ba spaniolă autentică, ne povesteau despre Spania, ne învățau cântece spaniole, iar pentru noi toate astea erau o mare bucurie.

Primele traduceri

Cum vă amintiți astăzi de primele dumneavoastră traduceri?

Înainte de 1989, eu nu am publicat prea multe traduceri. Prima mea traducere, de prin anii ’70, a fost o culegere de proză folclorică spaniolă. Și aici tata mi-a fost îndrumător. Am muncit în biblioteci spaniole, beneficiind de burse la cursuri de vară, și am copiat de mână zeci de piese de folclor autentic din întreaga Peninsulă Iberică (în afară de limba bască), deci din spaniolă, portugheză și catalană, pe care le-am tradus, odată întoarsă acasă. Am alcătuit un volum de basme hispanice, apărut în BPT, care a fost bine primit, cu cronici elogioase, pentru că erau basme adresate nu doar copiilor, multe fiind piese cu valoare autentic folclorică.

Acest prim succes m-a încurajat să îmi extind sfera și asupra Americii Latine, așa încât următoarele două volume au cuprins legende și povești hispano-americane. Am încercat să acopăr aproape toată aria de hispanitate din America Latină. Apoi au urmat romanele Dormind la soare, de argentinianul Adolfo Bioy Casares, și Banchetul prozatorului spaniol Alonso Zamora Vicente.

Știați încă din facultate că vreți să traduceți? Sau ați știut încă de la primele traduceri?

Nu am știut din facultate. Am hotărât să traduc aceste basme, in­fluențată cum spuneam de tata, dar nu știam pe atunci mare lucru despre traduceri. Nici dacă am sau nu har. Pentru mine, traducerea a devenit treptat o soluție de viață, de rezistență interioară, pe care am cultivat-o din plin și care a ajuns de mulți ani să-mi ocupe, într-un fel, centrul existenței. Cel dintâi impuls de a traduce a fost legat și de munca de cercetare: am selectat aceste basme din lucrări de specialitate și am scris prefe­țele volumelor, care sunt adevărate studii de folclor. Primul mare scriitor din opera căruia am tradus, cu care am și corespondat și mai târziu am avut onoarea să-l și cunosc, a fost Adolfo Bioy Casares. Romanul său, Dormind la soare, rămâne o capodoperă, iar pentru mine a fost primul semnal cert că aș dori să traduc ficțiune.

Cum ați început să corespondați cu argentinianul Adolfo Bioy Casares?

Romanul Dormind la soare îmi fusese propus de prietenul meu Mihai Cantuniari, mare traducător și poet. Tălmăcindu-l, am avut unele nelămuriri – un bun prilej ca să-i scriu autorului. Așa a început o corespondență frumoasă, pe care într-o vreme am crezut că poate ar fi interesant s-o și public, dar viața a fost atât de complexă sub multe aspecte, inclusiv profesional, încât nu am apucat. Când l-am cunoscut la Buenos Aires, în 1993, mi-a dat în scris, mai am și acum, acordul său de a publica în traducerea mea, fără drepturi de autor, orice operă de-a lui.

Cum ați descrie acei ani de început? Participați la stagii de perfecționare în afara țării, cum era?

Mai întâi, am mers în Cuba, în cadrul schimbului de cercetători dintre Academia Română și Academia Cubaneză. Lucram deja la Academie, la Institutul de Lingvistică, sectorul de romanistică (limba spaniolă). Am stat trei luni în Cuba, din decembrie ’67 până în februarie ’68, și mi-a prins extrem de bine ca orizont cultural, am cunoscut mulți scriitori. Acolo i-am întâlnit pe José Lezama Li­ma, pe poetul spaniol Rafael Alberti, pe cubanezul Nicolás Guillén și mulți alți scriitori importanți. Marele meu noroc a fost că în ianuarie 1968 a avut loc și Congresul Cultural de la Havana, unde au fost invitați mari intelectuali, nu numai literați. Am fost rugată să traduc pentru delegația României și așa, ca interpretă, am văzut toate minunile culturale prilejuite de congres. Cu carnețelul meu, mergeam la toate comunicările mai importante pe linie literară. Astfel am avut ocazia să-l ascult pe Julio Cortázar, marea mea revelație.

Față în față cu Julio Cortázar

Cum v-a rămas în minte marele scriitor argentinian?

În primul rând, m-a frapat aspectul lui absolut neobișnuit – foarte înalt, șaten cu ochii verzi, un bărbat frumos, dar mai cu seamă faptul că părea mult mai tânăr, cam de 30 de ani, deși trecuse deja de 50 de ani în ’68. Ce-i drept, chiar și la 69 de ani când a murit la Paris, arăta ca un om mult mai tânăr, căci și-a păstrat toată viața această curioasă și fericită caracteristică. Nu aveam pe atunci cu­noștințele necesare despre opera lui, care nu se preda la facultate. Știam câte ceva, pentru că începuse deja să se publice și la noi, eram la curent cu Rayuela (Șo­tron), din fragmentele publicate în excepționala revistă „Secolul XX“. Deci știam doar în linii mari cine e Cortázar și îl vedeam cât este de cultivat și de curtat la congresul cubanez. M-a fascinat însă ca persoană, mai ales pentru felul în care vorbea, privindu-te în ochi. Era un orator desăvârșit și un om bun, de o generozitate rară. Pur și simplu, respira bunătate, cu toate ființele din jur, fiind, așa cum atât de inspirat l-a caracterizat Gabriel García Márquez, „argentinianul care s-a făcut îndrăgit de toată lumea“.

Bun, și la un banchet din cadrul congresului de la Havana s-a întâmplat să stau alături de Julio Cortázar, care a fost atent cu mine – m-a întrebat cine sunt, ce fac, cum de vorbesc atât de bine spaniola. Și am mai stat de multe ori de vorbă în acele zile, încât pot să spun că am legat un fel de prietenie, pentru că el avea nenumărați prieteni, începând cu clocharzii din Rayuela și terminând cu mari personalități, fiindcă, repet, respira prietenie și bunătate. Sunt conștientă că mi-a acordat atenție tot din generozitate. Țin minte că mi-a zis: „Tu ar trebui să traduci“. Și eu, modestă, căci încă nu tradusesem absolut nimic, m-am arătat neîncrezătoare, iar el cu un zâmbet atât de bun a adăugat: „Mergi pe drumul ăsta și ai să vezi că odată ai să traduci Rayuela“. Ceea ce mie mi s-a părut ca și cum mi-ar fi spus că într-o zi o să am rolul principal într-un film regizat la Hollywood de Scorsese. Aceasta a fost, așadar, întâlnirea mea cu Cortázar, atât de semnificativă și de bun augur pentru mine, căci practic lui îi datorez că am ajuns să mă dedic traducerii literare și, după aproape 30 de ani, să tălmăcesc – așa cum mi-a prevestit – celebrul lui roman, Rayuela.

Cum ați rememora perioada când ați tradus povestirile lui Cortázar?

Avusesem mereu în minte că trebuie să încep să-i cunosc opera. Și am avut ocazia, la toate plecările în Spania care au urmat, cu burse la diverse cursuri de specializare, să citesc majoritatea povestirilor lui minunate. În aceste călătorii spre Spania nu mergeam cu avionul, era scump, ci cu trenul; mă opream mereu și la Paris, la o bună prietenă care lucra la biblioteca faimosului Centru Pompidou. Ani de zile am stat acolo și am studiat opera lui Cortázar. Lucram, însă, în toate bibliotecile unde aveam acces, deja puteam să fac fotocopii, tehnica avansase, nu mai trebuia să transcriu de mână, și astfel am intrat în universul lui Cortázar, care mi s-a părut atât de frumos, de fascinant, încât am făcut o selecție din povestirile care mi-au mers cel mai mult la suflet din cele două mari volume ale operei lui. După mine, cea mai frumoasă povestire – îmi amintesc și acum cu câtă încântare am descoperit-o și cu câtă pasiune am tradus-o! – este Continuitatea parcurilor. Așadar, am făcut o antologie și am publicat volumul Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri (Polirom, 2004). A fost foarte bine primit, așa că am continuat cu un al doilea volum, Idolul Cicladelor (Polirom, 2006). Piatra de încercare însă a fost traducerea celebrului roman Rayuela.

ȘOTRON

Cum a fost să traduceți Șotron (Editura Univers, 1998; Editura Polirom, 2005, 2011, 2018)?

Prima parte, mai ales, m-a fascinat. Și prin noutatea narativă copleșitoare – este știut că această operă este, pentru spațiul hispanic, ceea ce este Ulysses al lui Joyce pentru cel de expresie engleză –, dar și prin felul în care în ea trăia Parisul meu drag, care m-a fermecat dintotdeauna, mai precis de la 13 ani, când am cunos­cut-o pe excepționala profesoară de franceză Constanța Georgescu, care îmi vorbea cu atâta dăruire despre Franța, despre Paris, îmi arăta imagini mirifice… Și pot spune că m-a fermecat pentru totdeauna, acum că am ajuns să și trăiesc multe luni din an în orașul-lumină. Iar Cortázar și-a petrecut la Paris zeci de ani, era îndrăgostit de oraș, așa cum o ara­tă și opera lui. Eu cunoșteam bine Parisul, dar am ținut să refac întocmai ruta celor doi prota­goniști din prima parte a romanului, am mers deci cu cartea în mână în toate acele locuri unde se întâlneau aceștia. Deși văzusem adesea Parisul, tot am descoperit în acest mod lucruri noi, ca de exemplu Square du Vert-Galant, care se află în vârful de vest al insulei Cité, aproape de statuia lui Henri IV (de la a cărui poreclă își trage numele). Însă cartea mi s-a părut deosebit de dificilă. Noroc că am fost invitată la Casa del Traductor de Tarazona (Spania), care oferea condiții excelente pentru traducătorii literari, unde am avut o bursă de trei luni pentru această carte. Am avut la dis­poziție calculator, materiale, li­niște, dar mai ales sfaturile directorului instituției, Francisco Uriz, prieten bun cu Cortázar și specialist în literatura acestuia, care m-a ajutat mai ales în ce privește partea a doua a romanului, a cărui acțiune se petrece la Buenos Aires. Bineînțeles că am avut răgazul să verific diverse ediții ale cărții, și în franceză, și în italiană, multe dintre ele stufoase, cu nenumărate note de subsol. La început, uluită de pădurea de infor­mații din roman, mă gândisem să explic și eu cât mai mult în note de subsol, însă Uriz m-a sfătuit să nu fac asta, căci cei inte­resați își vor găsi singuri informațiile. Și i-am fost recunoscătoare, fiindcă nu mai terminam niciodată. Astfel am pu­tut traduce Rayuela.

Cât a durat, practic, traducerea romanului?

L-am tradus în aproximativ opt-nouă luni, acasă. După care multele mele întrebări și-au găsit răspunsul în cele trei luni petrecute în Spania, unde am definitivat traducerea. În București am lucrat cu entuziasm, am profitat de ajutorul unor prieteni, literați din străinătate, ca scriitorul argentinian Antonio di Benedetto, care îl cunoștea bine pe Cortázar. Am beneficiat astfel din plin de noile oportunități ale traducătorului literar în democrație. Cine spune că nu s-a schimbat nimic în ultimii 30 de ani se înșală. În domeniul meu, punctual, faptul că azi pot da un telefon sau pot contacta oameni pe internet care să mă ajute cu răspunsuri pentru traducerile în curs este esențial. Revenind la Șotron, important pentru mine a fost și faptul că traducerea romanului a primit premiul Uniunii Scriitorilor, în anul apariției, 1998 (Editura Univers). Apoi, Polirom a publicat cartea în mai multe ediții.

Și într-o zi, la Paris, ați mers la mormântul scriitorului și i-ați lăsat o carte…

Cum cunosc așa de bine Parisul, cunosc și cimitirele, deși nu-mi plac prea mult, dar am mers și la mormântului lui Enescu, și la al lui Chopin, care are cele mai mul­te flori din cimitirul Père Lachaise. Și am fost și la Mont­parnasse, unde e înmormântat Cortázar – tot acolo este și Brâncuși. Căutând mormântul scriitorului, am prins din depărtare inflexiuni de spaniolă argentiniană: un text cunoscut din Cortázar. La un moment dat, tânărul care îl rostea a tăcut și am auzit atunci o voce de fată, în italiană, citind tot din Cortázar. Lângă mormânt, pe o băn­cuță, am găsit această pereche care citea cu glas tare. Felul în care am descoperit mormântul scriitorului m-a emoționat. Ca la toate cimitirele catolice, nu erau lumânări, dar erau pietricele, și flori, și jucării, și cărți pe mormânt. I-am pus și eu cartea pe care o aveam cu mine, nu era Șotron, ci volumul de proză scurtă Idolul Cicladelor.

În lumea lui Gabriel García Márquez

Un alt scriitor din opera căruia ați tradus mult este Gabriel García Márquez.

Columbianul García Márquez este, fără îndoială, alături de Cortázar, scriitorul meu preferat și, drept urmare, cel din a cărui operă am tradus cel mai mult: din cele 18 apariții la Editura RAO, care i-a dedicat și seria de autor, am tradus 13 volume. Pe García Márquez nu l-am cunoscut personal, dar am ajuns să pătrund treptat în fascinantul său univers creativ. Mai întâi, prin fericita lectură, și re-lectură de-a lungul anilor, a întregii sale producții narative, atât de bogate în capodopere. În al doilea rând, traducând multe din romanele emblematice, apoi toate volumele sale de povestiri și două de reportaje, precum și excepțio­nalele sale memorii, A trăi pentru a-ți povesti viața. Aș adăuga aici și faptul că am tradus cea mai valoroasă biografie dedicată prozatorului, Călătoria spre obârșie (Editura RAO), scrisă de compatriotul său Dasso Saldívar, căreia i se potrivește de minune maxima tutelară spre care aspiră toate biografiile: „Cine citește această carte atinge sufletul unui om“. Însă povestea traducerilor mele din scrierile celui mai de seamă reprezentant al realismului magic latino-american a început cu romanul Toamna patriarhului.

O carte despre care spuneați că v-a dat bătăi de cap.

Foarte mari, fiindcă este extrem de greu de tradus, sub aspect stilistic. Are fraze lungi, fără paragrafe, adesea în aceeași frază apar fără nici o distincție naratori diferiți etc. Dar mie îmi plac provocările. În plus, eram deja îndrăgostită de Un veac de singurătate. Și am acceptat inspirata ofertă a editurii RAO de a realiza o nouă versiune din Toamna patriarhului (prima apăruse cu mulți ani în urmă, în 1979). M-am străduit să redau prezentului frumusețea, inegalabila originalitate stilistică și complexitatea, aș spune polifonică, a romanului.

Ce rol a avut în viața dumneavoastră celebrul Un veac de singurătate? Cum ați lucrat la traducerea acestuia?

Am avut fericirea să traduc, tot într-o nouă versiune (prima datează din 1974), capodopera care l-a propulsat pe orbita celebrității internaționale și i-a adus Premiul Nobel în 1982, fiind, în opinia criticilor, după faimosul Don Quijote de la Mancha al lui Cervantes, cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile. De altfel, Pablo Neruda îl și numește „Don Quijote al timpului nostru“. A fost tradus în peste 40 de limbi și a avut peste 50 milioane de cititori, care, după sugestiva apreciere a lui García Márquez însuși, „sunt o comunitate care, dacă ar trăi în aceeași parte a globului, ar face ca aceasta să fie una dintre primele 20 de țări cele mai populate ale lumii“. Este o carte perfectă, cu care am avut o relație ex­trem de benefică și pentru că, într-un moment foarte greu din viața mea, mi-a redat încrederea și puterea de a merge mai departe. Am încercat să pun accentul pe spiritul său de universalitate, călăuzindu-mă după această mărturisire a autorului referitoare la simbolicul oraș Macondo (despre care s-a afirmat adesea că este numele poetic al locului unde s-a născut autorul, Aracataca): „Mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o sta­re de spirit“. Am încercat, în urma lecturilor și a discuțiilor cu specialiști în opera marqueziană, să mă identific, să trăiesc atmosfera epopeii familiei Buendía, într-un cuvânt să redau cât mai convingător pentru cititorii români spiritul operei. Am tradus Un veac de singurătate după cea mai importantă ediție critică, apărută sub egida Academiei Regale de Limbă Spaniolă și a Academiilor de Limbă hispa­no-americane.

Este vorba de exemplara ediție din 2007, când s-au sărbătorit patru decenii de la apariția romanului și 25 de la conferirea Premiului Nobel scriitorului. În sfârșit, menționez și faptul că edi­ția s-a bucurat de privilegiul unic de a fi revăzută de autor. Iar de curând am lucrat cu mare bucurie la un nou volum de García Már­quez, care prezintă activitatea sa jurnalistică (în curs de apariție la Editura RAO, în seria de autor). Este o antologie binevenită, care pune în evidență moștenirea jurnalistului Gabriel García Márquez printr-o selecție din cele mai semnificative articole și reportaje pe care le-a publicat, vreme de peste cinci decenii, îmbinând inspirat cele două fațete ale sale, de prozator și de jurnalist.

García Márquez obișnuia să spună: „Jurnalismul este cea mai frumoasă profesie din lume“. Sau: „Mai presus de orice, sunt jurnalist. Toată viața am fost jurnalist. Cărțile mele sunt cărți de jurnalist, chiar dacă nu se prea vede“.

Cărțile lui Mario Vargas Llosa

Ați tradus, de asemenea, din opera lui Mario Vargas Llosa. L-ați cunoscut pe autorul peruan?

Un mare scriitor, care a dat două capodopere, Războiul sfârșitului lumii și Conversație la Catedrală, dar și alte cărți excelente, ca Mătușa Julia și condeierul. L-am cunoscut în 1990, când entuziasmul și expectativele din România – mai ales sub aspect cultural – erau imense. În alte domenii cred că senzația de libertate nu a fost la fel de izbăvitoare, dar pe plan cultural am asistat la o descă­tușare colosală. Atunci a fost invitat la noi, de Uniunea Scriitorilor, Mario Vargas Llosa. A fost primit la Casa Vernescu cu onoruri maxime. Au participat hispaniști, profesori, tra­ducători, studenți. Cu ocazia acelei vizite l-am cunoscut, deși nu tradusesem din opera lui pe atunci. Am fost însă puțin dezamăgită. De curând, i-am tradus un volum de eseuri – Chemarea tribului (Editura Humanitas Fiction, 2019), o interesantă istorie a liberalismului, fiindcă m-am simțit cumva datoare față de anii pe care îi trăim acum să înțeleg ce este doctrina liberală, care au fost reprezentanții cei mai de seamă ai filosofiei liberale. Am citit cartea, mi-a plăcut și am tradus-o; sunt șapte eseuri, începând cu cel despre părintele liberalismului, Adam Smith, până la contemporanul nostru Jean-François Re­vel. Este o lectură interesantă și instructivă nu numai pentru cititorii care doresc să se inițieze în istoria, filosofia și principiile doctrinei liberalismului, ci și pentru liberalii avizați.

Călătoriile traducătorului și alte întâmplări

Ați călătorit mult datorită cărților și traducerilor, cum v-ați rememora călătoriile?

La început, am călătorit mult în Spania, în contextul unor burse – de studiu, de perfecționare –, ocazie cu care am cunoscut scriitori importanți ca Javier Marías, căruia i-am și tradus cartea Inimă atât de albă (Editura RAO), Miguel Delibes, din a cărui operă de asemenea am tradus câteva romane: Ereticul, Cinci ore cu Mario (Editura RAO), Arturo Pérez Reverte (Tabloul flamand, Editura Polirom) și alții. Dar pentru mine marea literatură actuală de expresie spaniolă rămâne cea hispano-americană, și nu numai prin nume strălucite ca Borges, Cortázar, Bioy Casares, García Márquez, Vargas Llosa, Ernesto Sábato, căci aproape fiecare țară de acolo are scriitori de anvergură. America Latină este copleșitoare, am avut marea fericire să călătoresc în Lumea Nouă de șase ori. Cunosc Cuba, Argentina, Chile, Uruguay, Venezuela și Peru, unde am stat o lună în Cuzco, am fost la Machu Picchu, am cunoscut și un interesant scriitor peruan, Alonso Cueto, și i-am tradus romanul Ora albastră (Editura Humanitas). În Venezuela, am participat la un Congres al Scriitorilor de Limbă Spaniolă, care avea și sec­ție de traducători, și atunci am cunoscut scriitori marcanți, ca argentinianul Antonio di Benedetto, din a cărui operă am tradus un frumos roman istoric, Diego de Zama (Editura Univers), cu semnificative implicații actuale (este dedicat „victimelor așteptării“). Și ca viață de zi cu zi am fost extrem de impresionată de Caracas, de arhitectura colonială în deosebi, dar și de natură: locuiam într-un hotel a cărui grădină dădea spre pădurea tropicală și ni se atrăgea atenția să nu ne îndepărtăm după ploaie, pentru că ne putem rătăci. Ploua în fiecare zi, la ora 12.00. O ploaie torențială, în urma căreia natura creștea cu atâta vigoare, încât cu greu mai recunoșteai locurile. O călătorie revelatoare a fost și cea din Argentina, Uruguay și Chile. La Buenos Aires, oraș absolut minunat, l-am cunoscut pe Adolfo Bioy Casares, cu care până atunci doar corespondasem. Un mare scriitor, un mare domn. M-a primit la el acasă, mi-a arătat ne­prețuita sa bibliotecă, mi-a vorbit de cărțile lui, de prestigioasa revistă argentiniană „Sur“, de prietenia cu Borges… A fost o nețărmurită bucurie pentru mine. Iar după această călătorie i-am tradus volumul de povestiri După-amiaza unui faun (Editura Curtea Veche, în curs de reeditare) și opera sa cea mai valoroasă, In­venția lui Morel (Editura RAO), un roman a cărui intrigă a fost calificată de Borges drept perfectă. După această carte, Alain Resnais a făcut un film celebru, Anul trecut la Marienbad.

Știți exact numărul cărților traduse?

Am vreo 64 de apariții sub formă de carte, inclusiv o carte de povestiri pentru copii. Ca volume mari, am tradus peste 50. Am tradus și studii despre literatură. Dar cel mai mult am tradus beletristică. Și aproape exclusiv cărți de mari autori. Nu pot să zic că am descoperit mulți scriitori, cum ar trebui de fapt să facă un traducător. Mie scriitorii mari mi-au ocupat toate resursele. Am tradus și din română în spaniolă, aș cita aici un volum (tradus în colaborare) de povestiri de tinerețe ale lui Vintilă Horia, care m-a onorat cu prietenia lui și, de asemenea în colaborare, un excelent roman actual de Gabriel Chifu, Los cuentos de César Leofu (Madrid, Buenos Aires, 2017). Dintre scriitorii români pe care îi apreciez și mi-ar face plăcere să-i tălmăcesc i-aș menționa pe Preda, Buzura și, din nou, Gabriel Chifu cu cel mai recent roman al său, În drum spre Ikaria (Editura Art). Dar este greu de publicat literatură română contemporană în spațiul hispanic.

Din tot ce ați tradus, dincolo de Șotron, care sunt cărțile dumneavoastră de suflet?

Cu siguranță, Un veac de singurătate, apoi Toamna patriarhului, Invenția lui Morel și Inimă atât de albă. Acestea sunt cărțile mele de suflet și pe care le dăruiesc cu cea mai mare plăcere.

Cum vedeți retraducerea literară?

Este o temă de mare actualitate, în viața literară de la noi și de pretutindeni. În noiembrie anul trecut, Filiala București de Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor a organizat un interesant și foarte util simpozion internațional dedicat retraducerii în română din diverse limbi, în cadrul căruia am vorbit despre retraducerea operei lui García Márquez. În lumea literară de pretutindeni, este cunoscut faptul că o operă literară, mai ales o capodoperă, este necesar să fie tradusă la trecerea unui interval de timp de 30-40 de ani, dar uneori și mai curând. În România există un factor în plus care ilustrează necesitatea retraducerilor față de alte culturi, și anume schimbarea regimului totalitar cu cel democratic. Pe de o parte, aceasta a antrenat în ritm mai rapid o serie de fenomene de lim­bă: învechirea limbajului, introducerea de neologisme (unele foarte vitale, mai ales în limbajul colocvial), formarea de noi cuvinte (abrevieri, forme derivate de la nume proprii etc.). Pe de altă parte, activitatea traducătorilor a fost considerabil ajutată de dezvoltarea susținută a tehnologiei informatice, de apariția unor instrumente perfecționate de informare și lucru – ediții avizate în limbi străine, ediții critice exemplare, dicționare, enciclopedii ș.a. Așa­dar, retraducerea nu este o modă, un artificiu în lumea editorială, ci o necesitate intelectuală justificată de exigențele sporite în domeniul traducerii. Acestea constau, în esență, în reinterpretarea textului în lumina sensibilității cititorului zilelor noastre, printr-un proces de recreare a operei tălmăcite.

În concluzie, care este cheia traducerilor dumneavoastră?

Lucrez cu pasiune, cu suflet, dorind neîncetat să dezvălui legătura, profundă și misterioasă, între om și scriitor. Aș cita aici din nou cuvintele lui Gabriel García Márquez referitoare la arta scrisului, deoarece consider că se aplică și la arta traducerii: „Arta scriitorului ține de un secret al meseriei care nu ascultă de legile inteligenței, ci de magia instinctelor“. Un bun traducător trebuie să se implice cu dăruire, să se identifice total cu autorul. Dar s-a vorbit foarte mult despre aceste imperative, au devenit un loc co­mun. Oricum, am cău­tat mereu să-mi urmez instinctul, intuiția. Practic, mi se întâmplă să termin un fragment seara, să nu fiu mulțumită de ceva – nu găsesc un sinonim, să zicem –, sunt obosită și mă culc. Îl reiau a doua zi, dimineața, pentru că aproape că-l visez noaptea. Așa mi s-a întâmplat, de pildă, cu o expresie din Un veac de singurătate, care reflectă, succint și inspirat, starea de spirit a tânărului José Arcadio Buendía care, înfiorat de descoperirea dragostei, ducându-se noaptea la iubită, aude zgomotele din casă și din ogradă, și simte pentru prima dată freamătul infinit al vieții. Voi încheia, așadar, parafrazându-l pe García Márquez: pentru mine, „cea mai frumoasă profesie din lume“ este tălmăcirea unor opere literare care au îmbogățit viața oamenilor, înnobilându-i spiritual.

Galerie foto