Pentru ca ar trebui, daca sinteti impatimiti, sa nu lasati sa va scape ultima aparitie, Cronici romantate (Editura Univers, 2006), ce include prima piesa de teatru tradusa in romaneste a jazzman-ului scriitor francez Boris Vian. Ecarisajul pentru toti e o comedie neagra, a carei actiune se petrece in 6 iunie 1944, „intr-o atmosfera generala de tara si de Arromache, mai precis”. Nu atit seninatatea personajelor (tragi-comica) ne intereseaza, cit ironia cu care Vian ia peste picior un context contemporan. (Printre cei implicati in poveste se numara citiva parasutisti japonezi, un capitan german, un pastor american si un scout francez… Boby.) Pe scurt, „vodevilul militar intr-un act lung” puncteaza dramele provocate (comunitatii rurale si, in particular, unei familii de ecarisori) de cel de-al doilea razboi mondial. Pe larg, Vian ridiculizeaza patriotismul orb, interesele strategice, politica progresista impusa cu pumnul (sau pusca, dupa caz). Singurul lucru care mai aminteste, in final, de spatiul pe vremuri locuit e mirosul inabusitor de carne intrata in putrefactie. Si naivul ecarisor (ultim simbol al rezistentei) va ramine fara adapost, intrucit Ministerul Reconstructiei nu i-a trecut casa in planul de aliniere. Iar viitorul anunta „perspective vaste”, plantate cu plopi tamiiosi de Japonia. Acestea fiind explicatiile oficiale, o cutie cu dinamita si citeva impuscaturi curata totul. Se lasa cortina, in timp ce locotenentul responsabil sfinteste groapa comuna cu un inimos „Vive la France!”.
Vian, revolta si industria de carton a premiilor literare
Pentru ca piesa merita trecuta la colectie ca unul dintre reperele aventurilor scandaloase din viata francezului: premiera ei de la Theatre des Noctambules, din 1950, a provocat socuri audientei obisnuite cu „decenta”, citeva zile mai tirziu Ecarisajul… fiind retrasa de pe afis.
Daca mergem pe aceeasi linie a revoltei rabufnite, nu trebuie ocolite romanele Voi scuipa pe mormintele voastre si Moarte pocitaniilor, thrillere violente, suculente, morbide, de pe urma carora Boris Vian s-a ales cu o amenda de 100.000 de franci pentru atentat la bunele moravuri.
Tot din perioada „anilor acizi”, citeva tuse referitoare la industria de carton a premiilor literare (chestiune, sa recunoastem, inca actuala, pe care Vian a trait-o pe propria piele) pot fi gasite in recent aparuta Cronici romantate (proza Notele unui naturalist amator).
Vian si iubirea
In fine, pentru ca, daca sinteti incepatori, o sa va indragostiti de (foarte diferitul) Boris Vian din Spuma zilelor. Un Vian generos, care stoarce (suprarealist) intreg universul pentru a-l face sa participe, cu fiecare por, la destinul a doi indragostiti. Veti vedea, nici teoriile despre munca ori creatie, nici serbeturile de muzica, nici macar tiparii care ies pe teava de la chiuveta direct in bratele unui bucatar seducator, nici transformarea lui Jean Paul-Sartre in „obiectul” de adulatie Jean Sol-Partre (de departe una dintre cele mai savuroase gaselnite ale romanului) nu egaleaza maiestria cu care Vian ne vorbeste despre iubire. Nufarul ucigas din pieptul lui Chloe si goana lui Colin dupa florile curative se desfasoara intre spaima mortii si insufletirea permanenta a dragostei, intre peretii unei case ce se micsoreaza aproape de disparitie odata cu agravarea bolii. In timp ce toata lumea se indeparteaza, indragostitul continua sa goneasca a speranta in fiecare dimineata spre patul din ce in ce mai sters al lui Chloe. Moartea femeii implica moartea unui intreg univers interior (cel al lui Colin), absorbirea sperantei (tuturor), incremenirea timpului (indragostitilor). Fara iubire prin preajma, particulele nu-si mai schimba pozitia, sunetele nu-si mai gasesc teaca, drumurile nu mai au scop. Una dintre cele mai induiosatoare povesti de dragoste ale secolului XX, dupa cum spunea Raymond Queneau. Ati putea incerca, pe fundal, cu „Que reste-t-il de nous amours?”.
Boris Vian s-a nascut in 1920, la Ville d’Avray, linga Paris. Inginer, inventator, compozitor, scriitor, dramaturg, trompetist, Vian continua sa fascineze generatii de cititori/ ascultatori. Pe linga nenumaratele scrieri, cele peste patru sute de cintece compuse, Vian a intemeiat, dupa conceptul lui Alfred Jarry, Colegiul de Patafizica pe care l-a frecventat, printre altii, si Eugene Ionesco. Vian s-a stins din viata – asa cum o si anticipase – „inainte de 40 de ani”, pe 23 iunie 1959, din cauza unui stop cardiac, in timp ce asista la proiectia filmului adaptat dupa cartea sa Voi scuipa pe mormintele voastre.
„Ceea ce insufleteste cartile lui Boris Vian este revolta, nicidecum fantezia sexuala. Revolta pe care Vian insusi a experimentat-o si observat-o alaturi de muzicienii de culoare, in baruri, in parcari, in pivnite, in Parisul acelor vremuri.” – James Baldwin, 1976