Multă lume a dat-o pe jurnal zilele astea, eventual a reînvățat să scrie de mână, a reînceput să ia notițe. Scrisul sortează și aranjează.
Am cu mine un caiet început în altă viață, la Berlinala din februarie. El reține câte ceva din existența recentă. „Plasturi antiinflamatoare cu Nurofen“, ultimele cuvinte ale lui Thoreau, din 6 mai 1861 („Now comes good sailing“), începuturi de notițe despre o autobiografie (A London Family 1870-1900, A Trilogy, de Molly Vivian Hughes), din care n-am citit decât vreo 70 de pagini (era plicticoasă), dar din care am reținut că te ajută să ți se spună în copilărie că ești norocos. Pe urmă o rețetă de sarmale ardelenești cu varză de la butoi, urmată de un enunț găsit pe celebrityhow.com: „Fredric March are 123 de ani și e Fecioară“. Ce-ai vrea să știi mai mult?
În perioada asta am în derulare un festival Fredric March, cu un film sau două în fiecare seară, servite cu popcorn (cocoșei, cum le ziceam când eram mici) și ceai gastric. Cum încă nu mi-a trecut nebunia cu March, mai am de văzut măcar Dr. Jekyll and Mr. Hyde (Rouben Mamoulian, 1931), care i-a adus primul Oscar, și Death of a Salesman (László Benedek, 1953), pentru care a luat Globul de Aur. Marlon Brando spunea că e actorul lui preferat, dar eu cred că n-a reușit să-l întreacă pe March. Am văzut în săptămânile astea o parte din ce a făcut (câteva din filmele lui sunt pe YouTube), de la filme din anii ’20-’30 până la cele din anii ’60 (perioada lui de glorie a fost în ’30-’40.). Îmi place de mor, pe lângă talent: cum interacționează cu ceilalți actori, cum arată, cum vorbește, faptul că e atât de diferit de la un film la altul, că e mereu natural, că pare foarte deștept și că în sofisticarea lui există mereu ceva justificat (vorbesc la prezent pentru că are 123 de ani). Nu sunt mulți actorii care par moderni în orice epocă (timpul e cel mai mare test), dar în Anna Karenina (1935, Clarence Brown), March nu poate s-o echilibreze pe cabotina Greta Garbo. Din cauza divei cu părul permanent, nici n-am putut vedea filmul până la capăt.
În schimb, comedia Technicolor Nothing Sacred (William A. Wellman, 1937), în care March joacă alături de Carol Lombard, e încă proaspătă. Chiar și The Eagle and the Hawk (Stuart Walker, Mitchell Leisen, 1933), în care March e un as al aviației, se ține mai bine ca Anna Karenina. (De aici am reținut că în Primul Război Mondial exista un gentlemen’s agreement și nu se împușcau observatorii din avioane, ar fi fost „ca și cum ai împușca pe cineva de la spate“, după cum îi spune personajul lui March observatorului interpretat de newcomer-ul Cary Grant.)
Se ține foarte bine și The Best Years of Our Lives (William Wyler, 1946), care i-a adus lui March al doilea Oscar și pe care l-a considerat toată viața cel mai bun film al său. Aș spune că cel mai bun rol al lui a fost în A Star Is Born (William A. Wellman, 1937), dar cred că e o diferență între cel mai bun rol și cel mai bun film. Azi, The Best Years of Our Lives e ca un documentar despre America post-WWII. Filmat în alb-negru, uneori în locuri care s-au schimbat imediat după aceea, pe un subiect care l-a făcut să bată Gone with the Wind (Victor Fleming, 1939) la încasări. Trei foști combatanți se întorc de pe front. Unul (Fredric March) are post bun, la bancă, altul, mai sărac (Dana Andrews) nu-și găsește de lucru, al treilea (Harold Russell) s-a întors cu mâinile înlocuite de două cârlige pe care le folosește cu dexteritate. Toți trei se integrează greu în fosta lor viață civilă. Cel mai impresionant e Harold Russell, în a cărui privire se vede imediat că a făcut războiul pe bune și că acolo și-a pierdut mâinile. A luat Oscarul pentru rol secundar, deși era neprofesionist, iar în 1992 va vinde trofeul ca să facă rost de bani pentru soția bolnavă.
Au mai urmat în festival: The Desperate Hours (William Wyler, 1955, unde March joacă alături de Humphrey Bogart; foarte ok), Design for Living (Ernst Lubitsch, 1933, alături de Gary Cooper și Miriam Hopkins; începe bine, dar răsuflă), I Married a Witch (René Clair, 1942, cu Veronika Lake; nu se mai ține), The Bridges at Toko-Ri (Mark Robson, 1954; film de război cu piloți, dar March are rol secundar), The Man in the Gray Flanel Suit (Nunnally Johnson, 1956, alături de Gregory Peck; și aici March are rol secundar și apare când te ia somnul), The Young Doctors (Phil Karlson, 1961; aici e anatomopatolog, i se potrivește), Seven Days in May (John Frankenheimer, 1962; m-am uitat vreo 20 de minute, nu mă puteam concentra pe chestii politice), Bedtime Story (Alexander Hall, 1941, cu Loretta Young; m-a plictisit) și Honor Among Lovers (Dorothy Arzner, 1931; pasabil, n-am văzut mai multe filme cu March și cu Claudette Colbert din gelozie. Colbert a spus că March e „cel mai rău fustangiu de la Hollywood“ și că avea „20 de degete“ care erau mai mult pe popoul ei). Alte bârfe n-am auzit despre March, iar mariajul lui cu actrița Florence Eldridge a durat din 1927 până la moartea lui, în 1975.
Îmi propun să revăd Hombre (Martin Ritt, 1967) și Inherit the Wind (Stanley Kramer, 1960) și de asemenea să-l cunosc personal pe Fredric March în altă dimensiune. Vă dați seama că n-am găsit pe internet un singur interviu scris ori video cu el?! Parcă ar fi trăit acum 300 de ani. O să-l citez pe Caragiale, dacă tot am deschis pandemia literară cu el: „Rușine pentru acest început de secol! De trei ori rușine!“.