Poate sint prea optimist, poate am prea mare incredere in toleranta romanilor si maghiarilor de aici, dar cred cu adevarat ca un conflict precum cel din Kosovo nu ar putea avea loc in Romania – nici in Tinutul Secuiesc si nici in alt spatiu multietnic, cum a fi… Bucurestiul, sa zicem.
Si totusi declararea independentei kosovarilor a declansat si la noi discutii aprinse pe tema interna a autonomiei/independentei maghiarilor. Au aparut mai intii rezultatele unui referendum neoficial facut de Consiliul National Secuiesc in Tinutul Secuiesc (scuze pentru repetitie). Sondajul arata ca din cei 200.000 de participanti la referendum, 99% erau de acord cu autonomia maghiarilor. A fost o mare stire si a stirnit mare vilva. Nimeni nu s-a deranjat sa intrebe citi cetateni din Tinutul Secuiesc nu au participat la referendum – ar fi aflat ca vreo opt-noua sute de mii. Nimeni nu s-a mirat ca referendumul a tinut paisprezece luni – adica cei de la CNS au umblat pe la oameni un an si ceva, rugindu-i sa semneze niste hirtii, si pina la urma, poate si de rusine fata de oamenii aia, o mina de cetateni au semnat. Un mare fis a devenit o stire importanta.
De jurnalisti nu ma mir. Ei au nevoie de stiri de impact, iar daca ele nu exista, umfla si ei cum pot o stire mica. Doar nu sintem in Marea Britanie, sa respectam nu stiu ce coduri etice!
Nici de Partidul Romania Mare nu ma mir. Gogoasa referendumului le-a picat ca o para malaiata, caci de vreme buna PRM-ul lui Vadim Tudor e in cadere libera si numai o istorie cu iz nationalist putea sa-l revigoreze putin. (Cit mai putin, sper.)
Interesant e insa felul cum au abordat independenta kosovarilor formatiunile politice maghiare. Se stie ca la urmatoarele alegeri UDMR se va lupta pentru votantii maghiari cu UCM (Uniunea Civica Maghiara). Cel mai bun dintre ei va obtine 5% si va intra in Parlament – cu riscul ca ambele formatiuni sa ramina pe dinafara. Asadar, pentru cele doua grupari miza e mult mai mare: e cascavalul parlamentar de la Bucuresti, pentru care sint gata sa cinte cu disperare aria autonomiei in provincie.
Foarte levantini in atitudine – dovada ca sint cu adevarat fratii nostri –, reprezentantii politici ai maghiarilor (majoritatea deveniti buni bucuresteni) au mers iar pe ideea autonomiei. Nu, ei nu vor independenta, nici nu e cazul, nici nu se pune problema – fiindca pe de o parte, dupa cum am zis, miza e prezenta la Centru, in Bucuresti, iar pentru UDMR nici n-ar fi bine sa se puna rau cu partidele romanesti, cu care se intelege de decenii atit de bine. Doar autonomie, autonomie extinsa, cum e normal sa aiba grupurile etnice intr-o Europa democratica – fiindca pe de alta parte, cum e an electoral, populatia maghiara trebuie sa-si aminteasca macar acum ca are niste reprezentanti care stau la Bucuresti si se lupta pentru ei. Poate ca alegatorii mai pot fi dusi de nas inca o data. Daca nu de UDMR, atunci de UCM.
Oricum, cind am auzit tipul de discurs pe care-l folosesc politicienii maghiari, extrem de precaut, de fariseic si de previzibil, m-am gindit, nu stiu de ce, la o parodie dupa niste versuri de-ale lui Mihai Eminescu. Zau, parca ii si auzeam pe liderii maghiari recitind in Parlament:
De mi-i da autonomie,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie
S-apoi cine treaba are?
Ce vreau sa zic cu asta – de fapt ce voiau sa dea de inteles liderii maghiari – o sa incerc sa explic saptamina viitoare.