Interviu  -  Lavinia Balulescu  -  

Cristian Ionescu locuiește în București, unde s-a și născut. A tradus 14 cărți și piese de teatru din engleză în română de-a lungul anilor. A lucrat în presă, apoi într-o editură, iar acum lucrează în comunicare și relații publice. Admite că nu se poate trăi doar din traduceri, dar consideră tradusul o a doua meserie. Printre cărțile traduse se numără și De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger, iar cea mai recentă carte este Strigă-mă pe numele tău de André Aciman, ambele la Editura Polirom. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Cristian Ionescu a vorbit despre provocările din viața unui traducător.

Cum ai ajuns să traduci?

Păi, din întâmplare… Aveam o colegă de facultate care lucra ca secretar literar la Teatrul de Comedie din București. Bref, mi-a spus că regizorul Lucian Giurchescu, recent întors în țară din Danemarca și care fusese invitat să preia postul de director al Teatrului de Comedie, era nemul­țumit de traducerea piesei Scan­dal în culise (în original, Noises Off) de Michael Frayn și că dorea o nouă versiune. Colega mea mi-a spus că tot ce trebuie să fac e să traduc zece pagini din piesă, să le pun într-un plic și să le depun la secretariat, unde am primit un număr. Totul era „anonimizat“, ca la admiterea la facultate. Directorul teatrului și regizorul spectacolului, Tudor Mărăscu, au citit cele patru sau cinci propuneri de traducere și au ales-o pe a mea. Am semnat un contract cu Teatrul de Comedie, am tradus integral piesa – o savuroasă comedie de situație și de limbaj – apoi am fost invitat acasă la superba actriță Sanda Toma, ca să vedem dacă „îi intră în gură“ replicile traduse de mine. Am învățat mult în apartamentul ei din Calea Victoriei, inclusiv cum trebuie să sune un text ca să curgă pe scenă.

Ce a fost înainte de această primă experiență cu tradusul și ce a venit după?

Până la prima experiență propriu-zisă, nu m-am așteptat vreodată că o să traduc literatură. Am terminat un liceu de chimie industrială din București și m-am hotărât să dau la Litere după Revelion, în clasa a XII-a. Pe vremea aia, admiterea se organiza în iunie. Făcusem doar șapte ani de engleză, pentru că începusem în clasa a V-a cu limba rusă, și am aflat îna­inte de examen că, deși dădeam la română-engleză, deci nu la Limbi Străine, trebuia să avem sub centură opt ani. Am recuperat materia din manualul lipsă cât de re­pede și cât de bine am putut. Am fost oarecum inhibat, pentru că știam că o să concurez cu elevi care făcuseră meditații pentru facultate cel puțin doi ani. M-am bazat pe literatura română și pe gramatică, dar am luat cea mai mare notă la engleză. Am ajuns să traduc nu pentru că știam engleză, ci pentru că știam gramatica limbii engleze și, înainte de orice, știam să vorbesc românește, pentru că am citit și am povestit de când mă știu. Cred însă că am avut și noroc. Iar prima expe­ri­ență a fost una plăcută. Și să nu uităm că traducerea de teatru e diferită, în comparație cu cea de proză. Citești și recitești replicile cu voce tare și te întrebi: oare sunt prea lungi, prea scurte, nu cumva sună împiedicat? Când traduci o piesă, trebuie să auzi personajul vorbind și, la modul ideal, să-l vezi trăind pe scenă. Așa eviți cuvintele prea lungi sau cu prea multe consoane și, mai ales, reproduci, dacă ai talent, firescul personajului, așa cum e el. M-am bucurat și de senzația pe care am avut-o la premiera spectacolului, când oamenii au râs și au aplaudat la final. Am simțit că am contribuit și eu, cât de puțin, la succesul comediei Scandal în culise. M-a încurajat și faptul că alegerea traducerii mele s-a făcut într-o manieră cu adevărat obiectivă, fără să se știe cine e autorul. Ce-i drept, când m-au chemat să semnez contractul, primul din viața mea, am văzut cât de uimiți au fost că am vreo 20 de ani. Eram în anul al doilea de facultate. Mai aveau un pic și mă întrebau dacă trebuie să vin cu mama sau cu tata, ca reprezentant legal! Ce m-au întrebat în fapt a fost dacă pot să duc traducerea la bun sfârșit. Am spus că da, desigur. E tare bine să ai 20 de ani și să te încumeți temerar în ceva ce doar bănuiești cum se face! După aceea, am ezitat foarte mult la ori­ce angajament, dar asta face parte din natura mea – nu mă refer doar la traduceri… A doua piesă, pe care am tradus-o după câțiva ani pentru Teatrul Nottara, Play de Samuel Beckett, avusese ace­eași soartă. Fusese tradusă de altcineva și regizoarea, Ulrike Döpfer, nu înțelegea mai nimic din text. Am făcut acel text într-un weekend. Cu Molly Sweeney, de la Teatrul Bulandra, e altă poveste. A fost un cadou pe care l-am făcut unei prietene dragi, actrița Lelia Ciobotariu, care a jucat rolul prin­cipal, alături de Victor Rebengiuc și Șerban Pavlu. Însuși faptul că m-au chemat la repetiții a fost o experiență extraordinară. Am văzut din nou cum se naște acest organism viu care se cheamă spectacol de teatru. Regizor a fost Alexandru Dabija, pe care îl admir încă din anii 1990.

Traducerea este principala ta ocupație sau e doar un hobby?

Am avut mai multe ocupații de-a lungul vremii. Am lucrat ca jurnalist între 1994 și 1998, la ziarul „Cronica Română“, unde am scris despre teatru, apoi m-am angajat la Editura Univers, ca secretar general al editurii (1998-2000), du­pă care am continuat în domeniul comunicării și al relațiilor publice. Pentru mine, traducerea nu a fost niciodată un hobby, ci a doua meserie, pe care am iubit-o.

Se poate trăi din tradus?

Nu.

Din toată lista de cărți pe care le-ai tradus, care e preferata ta?

Preferata mea e mereu ultima. Traduc destul de rar, dar, pentru că aleg ce să traduc, am o relație personală cu fiecare text, cu fiecare autor și fiecare editor care îmi propune ceva. Nu pot tălmăci cărți care nu îmi plac. Poate că nici nu mi-ar ieși bine. Pentru mine, proba supremă a fost De veghe în lanul de secară. Dar au mai fost și altele: primul chick-lit de la Polirom (Mă dau în vânt după cumpărături), cartea care a lansat editura Publica (Funky Business), cartea care a dat numele unei generații – Generația X de la Humanitas. Uneori, plâng când traduc – și asta am pățit cu pri­sosință la Salvând-o pe Francesca, apărută la Storia Books.

Povestește-mi despre plâns.

Da, am plâns la Salvând-o pe Francesca, o carte pentru ado­lescenți! Și am pățit-o și la traducere, și la redactare, și la corectură! Pe de altă parte, am râs cu vorbe când traduceam Mă dau în vânt după cumpărături. Apropo, ambele cărți aveau un personaj principal feminin. De plâns am plâns ca cititor, desigur, însă ca traducător am încercat să fiu atât de precis, încât să le ating și cititorilor versiunii în română o coardă sensibilă.

O carte tradusă de tine și care te-a obosit sau ți-a pus mari probleme?

Nu m-a obosit, dar mi-a pus mari probleme cartea O să vă cam usture, de Adam Kay. Termeni medicali, umor nebun și ginecologie, toate la un loc. Într-adevăr, mi-a pus mintea la contribuție, dar sper că ieșit bine.

Care e rutina ta de tradus?

Traduc în weekend. Câte ore? Cât mi se leagă vorbele în text… Și am nevoie de liniște, pentru că tind să mă frământ prea mult.

Cu această rutină de tradus, cât durează traducerea unei cărți?

Am prins cântecul de lebădă al perioadei romantice a editurilor din România, lucrând la Univers între 1998 și 2000. Am cunoscut oameni extraordinari acolo, m-am distrat la faimoasele petreceri de pe Terasa Buiciucului, de ne știau portarii de la Casa Scânteii ca pe niște cai breji, dar, cel mai important, am învățat multe lucruri de la cei mai buni traducători, redactori și corectori. Tot atunci am în­țeles că o carte nu se naște în trei luni, așa cum se așteaptă editurile în ziua de azi. Trebuie să te îm­prietenești cu autorul, cu personajele, și pentru asta ai nevoie de timp… Concret, mie îmi trebuie cinci sau chiar șase luni ca să ajung la o versiune a traducerii care să mă mulțumească. Și vorbim aici despre cărți nu foarte stufoase!

Legat de ce spuneai mai devreme, că nu poți traduce cărți care nu îți plac: de fapt cum funcționează acest aspect?

Editurile sau teatrele m-au contactat de-a lungul anilor, cu diverse propuneri. Nu am contabilizat niciodată cât de mult am refuzat, dar tind să cred că s-a întâmplat destul de des. Aici vreau să pomenesc multele discuții nocturne pe care le-am avut cu buna mea prietenă Cornelia Bucur, de la care am în­vățat cum stă treaba cu traducerea literară. Ea mi-a spus, nu o dată, că ar trebui să accept și cărți care nu-mi sunt nea­părat pe plac. Ele sunt proba su­premă a profesionalismului! Eu nu eram de acord și m-am în­căpățânat s-o țin pe a mea. Am considerat mereu că nu pot să dau o voce credibilă unui text care nu-mi place, care nu mă inspiră, care nu mă provoacă. Ca traducător, trebuie să simți instinctiv și să înțelegi profund cum vorbesc oamenii din carte și eu mereu mă gândesc: tipa asta vorbește repede și parcă înghite cuvintele, el e profesor, deci poate are și un pic de pedanterie și un ton didactic, băiatul ăsta e un adolescent din perioada X, regizorul ăsta bătrân e cam porcos, dar are o cultură enciclopedică, ea e o parvenită, deci se exprimă cam pretențios și așa mai departe.

Cum a fost traducerea la De veghe în lanul de secară, de J.D. Salinger, carte despre care spui că a fost proba supremă pentru tine?

Acum vreo 15 ani, Denisa Comănescu, pe atunci directoarea editorială a Editurii Polirom, m-a întrebat dacă îmi asum o nouă traducere a cărții. Am fost uimit, am considerat că nu am destulă expe­riență, că sunt traducători mult mai buni decât mine pentru această carte atât de faimoasă, eram con­știent că varianta publicată fusese semnată de Catinca Ralea și Lucian Bratu, știam că e una dintre cele mai vândute cărți din România, știam și că o să fie în continuare un bestseller, evident, dacă nu o dădeam eu în bară, și m-am încumetat cu greu să o retraduc. Când retraduci, compara­țiile sunt inevitabile. Am văzut pe internet că cineva a scris o teză de doctorat în traductologie, comparând cele două versiuni. Miza era uriașă, inclusiv din perspectivă comercială. Pare-se că am avut avantajul ti­nereții. Și al lejerității limbajului. Denisei îi plăcea cum traduc și m-a rugat să nu mă uit nici o clipă în versiunea anteri­oară. Firește, i-am promis că n-am s-o fac și m-am ținut de cuvânt. Pentru mine, a fost o aventură, un munte pe care l-am urcat. Trebuia să aduc romanul în atenția tinerilor, dar fără să uit că totuși a fost scris în 1951, trebuia și să redau limbajul pentru care a fost interzis și cenzurat, fără să-l cobor în golănisme și, da, trebuia să traduc bine inclusiv cântecelul care dă ti­tlul cărții. L-am sunat pe tata, am vorbit cu sora lui tata când încercam să-mi dau seama ce era decoltat pe vremea lor și am încercat să dau un F5 versiunii anterioare, fără s-o aduc însă prea mult în contemporan, fără să arunc vorbe prea vulgare (ce era vulgar în anii 1950 acum e pe orice perete al limbajului cotidian, inclusiv faimosul „fuck“) și păstrând în același timp inocența și poezia adolescenței, care l-au făcut pe Holden un personaj universal. Am avut probleme și cu ticurile verbale ale amicului meu Holden și am fost nevoit să cântăresc bine pe câte le aduc în română. Sper că am găsit echilibrul. Și trag nădejde că această carte va fi citită în continuare. Redactoarea Iustina Croitoru m-a ajutat enorm în această privință. Nici nu mai știu cât am fumat lucrând împreună pe manuscris. Pentru tinerii cititori ai „Suplimentului“, da, atunci încă puteai fuma, pe șestache, inclusiv la job.

Cea mai recentă carte tradusă de tine este Strigă-mă pe numele tău de André Aciman, pentru Editura Polirom. Cum a fost această experiență?

Cu această propunere chiar m-a surprins Dan Croitoru de la Polirom. Descrieri, lumini și nuanțe de valuri, peisaje? Fraze lungi? Sentimente duale cu nuanțe milimetrice? Ritm hipnotic? Delica­tețe, miresme și mii de frământări? Dar, citind cartea, am fost cucerit. Și Dan a avut dreptate. Am tradus-o. M-am întrebuințat un pic… Macrameul detaliilor mă ducea cu gândul la Proust, peisajele mă trimiteau la Monet, ceea ce e evident pentru cine a citit cartea sau a văzut filmul omonim, iar ritmul scrierii, hipnotizant, mă muta în Virginia Woolf. M-am luptat o săptămână cu ultimul paragraf, care ajunsese să mă obsedeze, dar aici m-a ajutat cu o idee Radu Pavel Gheo, care a redactat traducerea. Apropo, editorii buni stăpânesc arta sau intuiția de a ști ce carte să dea cui. Ăsta și e unul dintre secretele acestei meserii. Dacă privesc înapoi, nu am lucrat cu mai mult de trei: Denisa Comănescu, Dan Croitoru și Cătălin Mu­raru, de la Editura Publica. Sper că nu am uitat pe cineva.

Ai avut vreodată reacții de la cititorii care ți-au citit traducerile?

Am avut reacții de la prieteni și colegi, care insistă nu o dată să traduc mai des. În rest, citesc ce scrie lumea pe internet, pentru că mă interesează cu adevărat ce crede publicul despre munca mea, dar și recenziile de specialitate din publicațiile culturale. Desi­gur, mă bucur când dau peste opinii favorabile sau peste câte un cititor care se întreabă oare cine sunt, că tare i-a plăcut ce-am fă­cut. Îmi amintesc și acum că, după ce a apărut De veghe…, cineva scria pe net că i-ar plăcea să mă cunoască – pe modelul lui Holden, probabil – și să-mi strân­gă mâna că i-am făcut dreptate zisului adolescent. Am fost din cale afară de încântat! Alteori mă miră pudibonderia unor cititori, pentru care limbajul vulgar nu are ce căuta în „cărțile bune“… O doam­nă se plângea pe net că eu, Ionescu, i-am stricat bucuria lecturii lui André Aciman cu traducerea mea frustă a – cum să mă exprim decent? – denumirii în engleză a organului sexual masculin. Mai mult, îmi sugera și rezolvarea: „pe­nis“ sau „bărbăție“. M-am distrat în sinea mea, recunosc.

E ceva despre care ai vrut mereu să fii întrebat legat de traduceri?

Da, cum se face să-ți iasă bine o traducere. Deși nu pot da un răspuns precis, simt nevoia să spun că îți trebuie: talent + gramatică + instinct + reguli + cultură generală + o parte din creier ca paznic. Mă miră să văd cărți traduse din engleză în care succesiunea timpurilor verbale rămâne aceeași din original, neadusă în română. Mă întristează să văd calcuri ling­vistice sau umor pierdut printre stângăcii. E de evitat și excesul de cuvinte – nu e treaba traducătorului să explice textul. Meseria asta înseamnă și fidelitate, la mo­dul propriu, și economie maximă de cuvinte. Nu îndulci și nu înăs­pri ce a spus autorul – dar aici chiar trebuie să fii stăpân pe nu­anțe. Nu te teme – dacă traduci Bukowski, dă-ți drumul! Nu știi să înjuri? Întreabă în jur, dar ai grijă la context. Intensitatea injuriilor e greu de reprodus. Și nu lăsa gar­da jos nici o clipă – poți greși în orice clipă de neatenție. La Strigă-mă pe numele tău, de An­dré Aciman, era cât pe ce să traduc „ty­ping“ cu „a culege text“, apoi au trecut trei secunde și mi-am dat seama că acțiunea din carte se petrece în anii ’80 și am înlocuit cu „a dactilografia“.

Cum îți petreci carantina?

Lucrez, citesc, mă informez, mă uit la reluări ale meciurilor de tenis, vorbesc la telefonul fix, mai ales. Nu mi-e greu să stau acasă, pentru că sunt obișnuit. Așa lucrez de mulți ani. După ce va trece această perioadă, cred că oamenii vor reveni destul de greu la gesturile ante-criză. Timpul se va îm­părți între „înainte“ și „după“, cu siguranță. Cine știe, poate ne vom saluta cu „Namaste“.

Prima ta amintire?

Nu e prima, dar e cea dintâi amintire care m-a marcat: o zi de vară, caldă și neobișnuit de vântoasă, în care am plecat din casa în care locuiam, pentru că urma să fie demolată și noi trebuia să ne mutăm la bloc. Părinții mei au încercat să ne protejeze cât de mult au putut, dar tot îmi amintesc senzația de goliciune pe care am trăit-o… Bunicii mei erau distruși, ai mei erau agitați și noi, copiii, înțelegeam foarte bine că o luăm de la capăt. De fapt, nouă ne era cel mai simplu. Eu aveam aproape 9 ani.

Ai o definiție personală pentru traducători?

Cred că traducătorul trebuie să fie o umbră a autorului, imperceptibilă, dar mereu prezentă și care, indiferent de poziția Soarelui, nu trebuie să fie nici mai ma­re, nici mai mică decât autorul. Aproape că nici nu o observi, dacă nu privești lucrurile din perspectivă.

Galerie foto