Așa cum călătorului îi șade bine cu drumul, la fel și scriitorul este de obicei obișnuit cu solitudinea. Puțini sunt cei care se simt bine să scrie în locuri publice, majoritatea înclină să o facă în spațiul propriu. „Singurătatea creativă“ este căutată – iar aceasta înseamnă adesea ruperea de cotidian; câți dintre scriitori nu au spus că, în lipsa unei rezidențe culturale, nu ar fi reușit să își termine cartea? Sau câți, asemenea lui Susan Sontag, nu anunțau și nu anunță să nu fie deranjați în cursul dimineții? Fie că vorbim de propriul birou, de pat, de o bibliotecă, de o rezidență ce să asigure o formă de evadare, de desprindere, solitudinea face casă bună cu scriitorul. Dar zilele acestea sunt diferite. Astăzi, nici călătorului nu-i mai stă bine cu drumul, întreaga lume încearcă să stea pe cât posibil în casă, în ciuda faptului că se simte pentru mulți nevoia de a ieși, de a socializa, de a se bucura de tot ce „înainte“ era la îndemână. Și în România e la fel, ca și în mare parte din lume. Astăzi călătorului nu-i mai stă bine pe drum, dar oare scriitorului îi priește singurătatea când ea devine izolare? Așa am ajuns la întrebarea: oare această izolare de azi se resimte la fel ca înainte de către autori? Cum este scriitorul în izolare? O percepe altfel? Se poate bucura de ea pentru a lucra? Altfel spus, cum rezistă, ce face, cum scriitorește, dacă o face? Am rugat o serie de scriitori români să ne spună despre propria izolare. Mai jos regăsiți o a doua parte a răspunsurilor, cu mulțumiri celor ce ni le-au oferit.
Ca crapii pe uscat
Mihai Buzea
Mă simt flatat, uimit și nedumerit de solicitare. „Suplimentul de Cultură“ îl întreabă pe Mihai Buzea ce mai face?! Hai, că asta e ceva! Neștiind ce să răspund, m-am uitat și eu pe net la ce-au răspuns alții și m-am micșorat pe loc. Ce preocupări! Ce distanțare! Câtă seninătate! Câte lecturi „de recuperare“ – numai clasici, numai grei, numai importantissmi; sunt tristuț să admit că de cei mai mulți nici n-am auzit, darămite să-mi fi propus să-i „recuperez“! Am eu altele pe cap.
M-am uitat din nou peste brief („cum este scriitorul în izolare? Altfel spus, cum rezistă, ce face, cum scriitoricește?“) și mi-am zis s-o iau gospodărește, că nu degeaba fac oamenii de la „Suplimentul“ ancheta asta, au ei socotelile lor. Păi?
Scriitorul Mihai Buzea este deprimat în izolare (varianta corectă politic), adică este vai de capul lui (varianta pe de-a dreptul). De-abia ce-mi înjghebasem și eu un fel de ceva, că nu pot să-i spun „viață“, c-a venit boleșnița asta și s-a dus totul pe copcă: dimineața duceam copilul la grădi, după-amiaza îl luam, în serile de luni și de miercuri mă duceam la cursurile de limbă pentru imigranți, în cele de marți și joi la sală, la BJJ, vineri seara beam bere ieftină de la dugheana paștunului din colț (Dębowe, bere bună, poloneză, un euro cutia), hop că venea weekendul și mă punea nevasta la curățenie, făceam apartamentul bec, ca profesioniștii. Ce vremuri, domnule! Acum stăm toți trei acasă, claie peste grămadă, pa și pusi socializare cu localnicii, socializăm cu prințesele din desene animate (dar pe rând, când eu, când soția, că mai trebuie să și muncim). Noroc că e vremea bună, a dat căldura, s-au umplut pădurile de leurdă înflorită, mă plimb ore-n șir cu cea mică și trăncănim despre vrăjitoare: știați că vrăjitoarele, când erau ele mici și proaste, au ucenicit pe lângă dragoni pân-au învățat meserie? Că fructele de iederă de-aia sunt otrăvitoare, ca să facă meseriașele fel și fel de chestii din sucul lor? Că urzicile pentru ele sunt cum ar fi mușcatele pentru mămici? Nici eu nu știam.
Cum rezistă scriitorul Buzea? Aia e, că nu prea rezistă. Ar trebui să reziste prin cultură, să pună și el mâna pe-o carte, ba chiar să scrie ceva, eventual, sau – Doamne apără și păzește! – să învețe liste cu verbe neregulate, cu genul substantivelor sau măcar să numere până la o sută și-napoi, dar bietul nici asta nu e-n stare. Stă cu capu-ntre urechi, ca vătuiul în boschet, și-așteaptă să treacă urgia. Cred că e și-un cuvânt dichisit pentru asta: „stază“ (nici o frică, m-am uitat pe dex.ro ca să fiu sigur. Sigur tot nu-s, dar dă bine la colegii mei, intelectualii).
De făcut, fac mâncare, gătesc. Borșuri, tocănițe, pilafuri, salate, cartofi la cuptor, legume de tot felul, deja nu mă mai sperii de wok, chit că nu pot spune că i-aș înțelege toate posibilitățile (intuiesc că-s multe altele, dar nu m-arunc, să nu stric ingredientele, c-au costat bani și e păcat). Am inventat și eu ceva: ciorba de pitpalac. Poate-așa să rămân în istorie, cine știe?! Cu cărțile m-am lămurit, am sunat la editură să-ntreb de vânzări, m-a umflat plânsul, am căzut la fandacsie. Treabă grea, asta cu succesul, nu i-am dat de cap. Trebuie să fie un chichirez!
Cu scriitoriceala-i nașpa, tragedie antică, Eschil este mici copii: m-apucasem de romanul vieții mele, aveam totul, domnule, totul! Pară mălăiață în gura lui nătăfleață, doar să-nșir cuvintele alea pe hârtie, atât! Acum am rămas ca crapii pe uscat. Dau degeaba din buze, casc „urechile“ după aer, cum zicea străbunică-mea Ecaterina Ceangă, Dumnezeu s-o ierte, că tare mult îi plăcea crapul prăjit; născută în Imperiul Rus, alte vremuri, ce să faci, n-ai ce să faci. Ismail!
Numai carte în vremea covidului să nu fii
Lavinia Bălulescu
Azi pentru mine e ziua de izolare cu numărul 30. M-am mutat din București în Cluj-Napoca anul trecut, în august, așa că nu cunosc foarte bine orașul. În perioada de când sunt aici am tot amânat să merg în recunoaștere, iar acum nici că am prea multe șanse.
Am început carantina cu gândul că o să-mi adaptez programul zilnic și fix asta am făcut. În prima partea a zilei, timp de vreo 9 ore, îmi fac treaba pentru job. Sunt disciplinată, îmi pun ceasul să sune, mă trezesc, mănânc, iar la 9 fix mă mut în sufragerie, unde mi-am făcut „biroul“. Iau o pauză de jumătate de oră la prânz, mănânc iar și revin la treabă. În jurul orei 18.00, îmi închid laptopul de lucru, mi-l deschid pe cel personal și mă apuc de alte treburi.
De fapt, în ultima vreme nu l-am mai deschis zilnic pe cel personal, pentru că am încheiat recent un proiect important: volumul Steinhardt – Bughi mambo rag, pentru colecția Biografii romanțate de la Editura Polirom. Am început să scriu cartea anul trecut, în vară, cam pe când m-am mutat la Cluj, și am ajuns cu ea spre final chiar la începutul carantinei. Nu a fost ușor: pe de o parte, aveam un deadline pe care încercam să îl respect și trebuia să fiu extrem de concentrată la tot ce scriam, la tot ce corectam, iar pe de altă parte era această amenințare a virusului. Greu, foarte greu am înaintat, dar am reușit să ajung la final, cu o doză de calm, deși anxietatea mă făcea să cred că o să mi-l pierd la un moment dat.
Singura mea salvare a fost că, în după-amiezile în care lucram la carte, am încercat să nu deschid site-urile de știri, nici Facebookul. Dacă făceam asta, ziua era pierdută. Stăteam poate chiar ore în șir citind, trecând de pe un site pe altul sau pur și simplu pierzând vremea pe Facebook și holbându-mă la ce mai zic unii și alții legat de pandemie.
Bănuiesc că mulți scriitori s-au apucat de scris în perioada asta. Nu mă număr printre ei. Dar nu știu câți erau la finalul unui proiect. Recunosc că mi-a trecut prin cap inclusiv faptul că nu voi reuși să termin cartea, iar acum, că ea a fost trimisă la tipar, simt că am scăpat de o mare apăsare. Acum, după ce termin lucrul, mă apuc de gătit sau mă uit la filme și așa mai trece o zi. Nu reușesc să citesc, oricât de tare mi-ar plăcea. Am început o carte acum câteva zile, dar n-am mai înaintat, și asta în condițiile în care în mod normal citesc destul de mult. Orice implică nu doar concentrare, ci și statul pe loc mai mult de câteva minute, mi se pare destul de greu de realizat. Mă trezesc învârtindu-mă dintr-o cameră în alta, fără scop, mutând obiectele, căutând ceva, întinzând mâna după telefon să văd ce s-a mai întâmplat și atunci orice concentrare dispare.
Acum, că tot mai multe festivaluri și târguri își anunță închiderea pentru anul acesta, habar n-am ce soartă va avea cărțulia mea. Numai carte în vremea covidului să nu fii, îmi zic, dar apoi îmi revine speranța că oamenii vor căuta să citească oricum, oricâte interdicții și oricâte pandemii vor interveni.
Ziua de după
Ionuț Chiva
Norocul și nenorocul meu în această lume a fost să mă trag dintr-un neam superfatalist, mai fatalist decât noi, românii. De data asta, cu corona, cred că e vorba de noroc.
În fine, ca să vin la temă, curiozitatea revistei legată de ce fac scriitorii în carantină, o să fac un mic ocol pentru a putea răspunde apoi: nimic special.
Pe vremea când Franța raporta două cazuri de corona, trebuia să zburăm din Paris spre Vietnam, însă ne-au anulat zborul.
A rămas deci să ne învârtim prin oraș, să mă nimeresc într-un bar cu pereții tapetați cu mesaje de solidaritate intragender, interetnică etc. și produse artizanale la suprapreț, unde, ducându-mă să cumpăr o bere, am tușit tusea mea tabagică de care o să mor într-o zi – întorcându-mi fața înapoi spre fata de la bar: era lividă, duse solidaritățile, idealul, singura problemă pe care părea să o mai aibă de rezolvat era „pe unde dracu’ ies de aici“. Era doar un glimpse din ce urma să văd săptămânile viitoare pe Facebook, frica slută, subumană față de ciumat. În România a început cu deja vechiul război civil români intrateritoriu vs. români extrateritoriu, unde primii, înnebuniți parcă de frică, protestau că de ce sunt primiți alți cetățeni români înapoi în țară. Cum să văd frica asta mutilantă la alți oameni mă bagă într-un grețos cocktail emoțional de milă și dispreț, prefer să nu insist pe subiect. Oricum singurul răspuns valid este „ca să se mire proștii“.
În următoarele două zile numărul de cazuri din Franța se exprima în trei cifre și Parisul era mort, singura distracție fiind o angajată de la Luvru care le striga furioasă oamenilor de la coadă că stau degeaba, muzeul e închis, furie amplificată de indiferența asiată cu care o priveau turiștii, fără a mișca un pas. De fapt se derula o ședință în care se dezbătea ideea de a-l închide – furia obidită a femeii mi-era clară acum, i-era frică că prezența cozii va înclina balanța înspre o decizie nefastă. ☺
Am văzut Parisul de câteva ori, nu-mi spune mai nimic, dar în acele două zile moarte, în care avea parcă ceva din Bucureștiul sărbătorilor, când pleacă studenții pe acasă și lumea pe acasă, orașul ăla mi s-a părut în sfârșit straniu, puțin interesant.
Ne-am dus în Normandia, am stat pe plaja goală, am băgat multe stridii și melci, scurmând cu ace prin cochiliile alea de parcă știam că n-o s-o mai facem prea curând.
Întorși acasă, ne-am autocarantinat mai mult decât era nevoie doar pentru a descoperi, la ieșire, că în jur urmau să se închidă, pe rând, toate granițele, începea alt fel de carantină.
Acum, ce fac eu în izolare.
Păi, trăind în capătul unui sat mic care de obicei pare părăsit, în coasta pădurii, chiar nu-i mare diferență față de viața mea normală, aș putea patina pagini întregi pe gluma că singura diferență e că atunci când ies noaptea cu câinele pe deal văd pe cer semnificativ mai puține avioane decât vedeam înainte.
Asta fac, ziua tai și smulg prin grădină, încercând să țin lucrurile sub control acolo, și noaptea beau și mă uit pe fb la oameni care își pun poze cu ei purtând mască – bănuiesc că își închipuie că arată într-un fel, neglijând două aspecte: 1. că oferă a 324-a poză cu mască din acea zi; 2. că, ok, masca și misterul, carnavalul de la Veneția gen, dar sadly noi, românii, avem niște chipuri în medie cam patibulare, un fel de albanezi așa, și masca aia nu aduce și nu scade nimic, e doar ca și cum ți-ai făcut poză la carnavalul de la Tirana.
După care, a doua zi, tai și smulg prin grădină, mă spăl pe mâini când mi se amintește, mă mai scap la câte un fruct nespălat (ce ziceam: ce-o fi, o fi; mi se pare singurul fel în care viața merită trăită), fumez o țigară pierzându-mă în ochii câinelui meu, mă întorc la tăiat, încercând, ca și voi, să nu îmi pun întrebarea – ok, dar mai lungim mult asta? este asta viață să o trăiești? Diferența e că eu nu mă refer la izolare și tăiat prin grădină, se poate trăi acceptabil așa, dar la când deschid netul și ce văd sunt poze cu măști, jurnale de carantină în ziua 5, poezii de carantină, maratoane de poezie online…
O să treacă și asta, nu virusul, dar izolarea, o să ieșiți o săptămână ca demenții după care o să vă băgați înapoi în case, ca de obicei, dar va trebui ca data viitoare să nu mai alergăm în jur isterizați, suspicioși unii față de ceilalți, pozând din apartamente bătrânii ieșiți în fața scării etc. etc. etc.
Pentru asta trebuie cercetare intensă și producere rapidă, în masă, de pastile pentru moral enhancement, despre care vorbesc acei savanți ieșiți parcă din Houellebecq, Singer și elevii săi.