Într-un interviu din ultimii ei ani, Simone de Beauvoir vorbea despre lucrurile pe care regretă că nu le mai poate face. Primele două care îi veneau în minte erau, perfect justificat, plimbatul pe dealuri și mersul pe bicicletă. (Pe un onorabil loc trei veneau relațiile cu sexul opus, ceea ce arată cât de mult suntem dispuși să idealizăm lucrurile pe care nu le mai avem.)
Cine nu are la îndemână nici dealuri, nici sexul opus, poate eventual să scrie în cunoștință de cauză despre bicicletă, dacă aceasta se află chiar acum alături pe balcon, la un braț distanță. Eugenio Montale își amintește într-o proză scurtă de toți câinii prezenți în viața lui începând din copilărie. Așa am putea vorbi și despre bicicletele pe care le-am avut. Simone de Beauvoir învățase, e drept, să-și țină echilibrul pe două roți abia la maturitate, dar asta n-a făcut-o decât să fie mai pasionată de această minunată mașină. Nu știu dacă a apucat să vadă la sfârșitul vieții filmul E.T., dar probabil i-ar fi plăcut scena cu copiii care încep să zboare pe bicicletele lor (sau poate doar s-ar fi gândit că scena e precedată de o aluzie cinematografică la Ladri di biciclette).
E greu de închipuit ceva mai frumos decât să mergi pe bicicletă pe o măgură însorită, așa că o să las cu totul deoparte această problematică dureroasă. Dar chiar și în oraș, bicicleta schimbă complet raportul nostru ontologic cu realitatea, și nu mă refer aici la câte kilograme poți aduce acasă de la supermarket. În anul cât am fost student Erasmus am fost nedespărțit de bicicleta mea împrumutată, o Gazelle olandeză de al cărei design nespus de practic nu am încetat să mă minunez până când, într-un târziu, mi-am dat seama că era o bicicletă de damă, fără bara transversală. Pe ea ieșeam din Münster pe Horstmarer Landsweg, până începeau fazanii să zboare prin fața mea disperați, dar și având grijă să nu fie totuși prea departe de mine, ca să nu piardă nimic din emoție. Acolo am învățat să fac viraje de 90 de grade, nu prea în scurt, evident, fără să țin mâinile pe ghidon. Tot acolo am citit Henry Miller, din care în română nu fuseseră traduse pe-atunci decât porcoasele Tropice, și am fost uimit să găsesc nesfârșite și tandre pasaje (în Nexus, parcă), despre bicicletele lui în copilărie. Cât am făcut naveta cu trenul spre Haltern, traversam orașul pe bicicletă dis-de-dimineață la exact aceeași oră și în stații aceiași oameni așteptau primul autobuz. Am mai stat un an într-un mic oraș universitar pe bicicleta mea Calypso. Aici nu se mai punea problema să iei mâinile de pe ghidon, mai ales când faci dreapta când traficul e pe stânga. Polițiștii m-au surprins cu modul lor de a interacționa cu mine, strigând aproape afectuos în urma mea să corectez cutare chestie care li se părea lor că nu e-n regulă („Lights!“), fără însă să mă oprească vreodată. Lipsa de speranță din aceste strigăte rutinate se regăsea de altfel și în vocea tipului în mâna căruia am depus plângerea după ce bicicleta mea Calypso a fost furată din fața casei (cablul gros cu care fusese încuiată era pe trotuar ca tăiat de drujba fină a unui extraterestru cu accent britanic). Din fericire, bicicleta asta nu era împrumutată, ci târguită. După câțiva ani, am avut o idee pe care n-o mai avusesem până atunci, să împrumut de la prieteni două biciclete, ca să am dacă, prin absurd, voi primi vizitatori din patrie. Așa am făcut mii de kilometri cu bicicleta Rockrider; erau 13 km doar din Ivry până în Bois de Boulogne.
S-a stricat o singură dată, când însă imediat s-au oprit lângă mine, apăruți din senin, doi români cu vélo-taxi-uri, fiecare cu o cutie mare de scule. Au plecat zicând „Trăiască ai noștri!“. Bicicletele au fost predate în stare bună.
Niciodată nu am avut atâtea probleme cu mașinile ca în anul în care am mers prin București pe o bicicletă verde ca cea din Molloy. Asta deși locuiam lângă strada Traian și deci nu eram chiar în gura lupului motorizat. Când cineva mi-a furat-o până la urmă din scara blocului unde era legată, mi-a salvat probabil viața.
Un comentariu
Ma incearca un usor sentiment de pizma duioasa – sau de duiosie pizmoasa – la gindul ca ai absolvit cursurile Universitatii din Bois du Boulogne (la seral, presupun), FACIND BICICLETA!
Asta chiar inseamna sa imbini futilul cu placutul!!