De la ultima rubrică am lăsat-o moale cu filmele, iar caietul meu de carantină, care conținea mai mult notițe din lecturi și rețete de mâncare, se rezumă acum la scheme de tratament cu Doreta, Mydocalm și Lyrica (nu Epica!), telefoanele de la RMN Diagnostica Sibiu sau ambulanțe private și liste de cumpărături.
Când nu stau pe lângă mama, nu gătesc, nu spăl, nu ud grădina, nu fac cumpărături șamd – citesc. În ultimele două săptămâni am văzut un singur film. Am zis că prea mă scufund în cinema când ar trebui să fiu vigilentă și si(n)gură pe mine. Dar acum, când am deschis o foaie albă întrebându-mă ce Dumnezeu scriu săptămâna asta, mi-am adus aminte de un text pe care l-am publicat acum câțiva ani după un eveniment care e încă atroce: trenul cu care veneam de la Sibiu în prima zi de Paști a intrat într-o turmă de oi (era după un mic viraj, iar conductorul nu a putut frâna la timp) și am stat o jumătate de oră printre cadavre, într-un miros insuportabil, în timp ce unii călători se uitau pe geam, filmau pe sub tren cu telefonul sau furau miei de lângă mamele lor moarte, pe care-i închideau în veceul trenului.
Până să găsesc textul, am dat de cronica la Up/ Up – Deasupra tuturor (2009), minunatul film de animație al lui Pete Docter si Bob Petersen, și mi-a sărit în ochi fraza asta: „Destinul îi oferă însă lui Carl Friedricksen o aventură incredibilă, pregătită de ceva ce arată a catastrofă“. Fraza se referă la faptul că unul din cei doi eroi ai filmului, mohorât după moartea soției și amărât că nu i-a îndeplinit visul de a o duce în America de Sud, îi dă cu cadrul în cap unui muncitor care venise să-i dărâme casa pentru a face loc unei clădiri de birouri și e pe punctul să fie dus pe sus la azilul de bătrâni, lucru care nu se întâmplă pentru că pleacă cu casa suspendată de baloane multicolore și cu băiețelul Russell taman spre America de Sud.
Cred că asta trăim și noi acum, într-un fel sau altul. Pare o catastrofă micro sau macro, dar nu e. „Ba, în momentul în care casa lui Carl Friedricksen se ridică în aer și îi lasă mască pe angajații căminului de bătrâni, pot să jur că, după zgomotul de rădăcină ruptă produs de desprinderea casei, am auzit/ simțit cum aerul inundă camerele casei, eliberând praful strâns în ani de așteptare“, scriam atunci.
Printre vechile texte de rubrică am dat și peste cel despre Out of Africa/ Departe de Africa (1985), filmul lui Sidney Pollack după romanul lui Karen Blixen/ Isak Dinesen (apărut la noi înainte de 1990 cu titlul Din inima Africii) și am găsit acest mic citat din carte, care acum îmi place și mai mult. El se referă la liniștea băștinașului kikuyu care „nu încearcă să facă să treacă timpul, ci se așază pe jos și trăiește“.
Am recitit și textul pe care l-am scris despre eseul False Papers (2000), în care André Aciman vorbește despre trecut și despre orașul său natal, Alexandria (din Egipt), pe care l-a căutat în toate orașele în care a locuit ulterior.
Recitind aceste texte, mi se pare că au fost scrise de altcineva – nimeni nu mai e persoana care a fost acum o zi, o lună sau un an –, dar ceva foarte familiar tot rămâne.
În fine, iată și textul despre acceleratul Timișoara-București și masacrul oilor din ziua de Paști. Începeam glumeț, amintind de urarea cu care Valerian Sava ne invita să dăm cotații cinematografice pentru rubrica Cei (nu mai știu câți, numărul varia) care au speriat restul din revista „Observator cultural“: „Hristos va învia!“. Măcar un lucru e sigur, ziceam, Iisus învie anual, dar relatam apoi cum s-au comportat oamenii când trenul, deci noi, am măcelărit nu știu câte oi. Nu vreau să reiau nici un citat din porțiunea asta, încă mi se întoarce stomacul pe dos – de milă, de oroare și de nedumerirea că suntem uneori atât de insensibili și de dobitoci. Poanta era la final (cred că pe ea o căutam): „Printr-o coincidență – sau cum să-i spun că nu știu –, în dimineața următoare s-a produs un accident feroviar în China. Două trenuri s-au ciocnit și au murit peste 70 de oameni“. Legam asta de teoria haosului și de clasicul fluture-care-bate-din-aripi-la-Beijing-provocând-o-furtună-la-New York. Încă mă mai gândesc uneori că, dacă trenul frâna la timp după Tălmaciu, accidentul de la Beijing poate n-ar mai fi avut loc. Sau poate a sărit banda.
În orice caz, nu prea înțeleg ce legătură obscură, dar evidentă există între ideea că viața e o țesătură și senzația pe care o am recitind unele texte mai vechi. Seamănă cu demersul lui Aciman de a te descoperi printr-un ochean întors, dar are legătură și cu faptul că trecutul e la fel de deschis ca viitorul. Și trecutul se schimbă, mereu îl rescriem după punctul în care am ajuns. Cred, de fapt, că știm totul de dinainte, dar trăim să ne aducem aminte.
Iar am fost Lyrică.