Reportajele televiziunilor care au insotit muzicienii si au precedat concertul au transmis, pe de alta parte, lumii intregi imaginea unei tari incremenite in dictatura. Pe tema relatiei dintre muzica si expresia politica a dezvoltarii civilizatiei umane in secolul XX, am citit o carte recenta de o eruditie si un echilibru absolut remarcabile. Cartea se intituleaza Restul e zgomot si este scrisa de Alex Ross, critic muzical al publicatiei „The New Yorker”.*
Restul e tacere… , replica lui Hamlet, explica partial titlul lui Alex Ross care observa in introducerea cartii ca muzica clasica a secolului al XX-lea le suna multora ca o acumulare de zgomote, „o arta in mare masura neimblinzita, o arta experimentala neasimilata”. Daca picturile abstracte ale unui Jackson Pollock sau cele experimentale ale unui David Lynch au capatat notorietate publica, sint obiect de studiu in liceu, „echivalentul lor in muzica trimite inca fiori de neliniste printre obisnuitii salilor de concert si are putin impact perceptibil in lumea exterioara”. Muzica clasica este ca stereotip aceea a unei lumi moarte, un repertoriu ce incepe cu Bach si se termina cu Mahler si Puccini. Dar, spune Ross, compozitorii si sunetele ce par aliene la prima vedere au infiltrat in realitate fiecare aspect al existentei moderne. Iar cartea sa trece in revista nu numai artistii, dar si „oamenii politici, dictatorii, milionarii si organizatiile care au incercat sa controleze ce muzica se scrie, intelectualii care au incercat sa-i judece stilul, scriitorii, pictorii, dansatorii si oamenii de film care au intovarasit muzica pe caile ei singuratice de explorare…, tehnologiile ce au schimbat felul de a fi facuta si ascultata, revolutiile, razboaiele fierbinti si reci, valurile de emigratie si transformarile sociale profunde care au remodelat peisajul in care compozitorii au lucrat”. O intreprindere ambitioasa, al carei rezultat este o admirabila si interdependenta istorie a muzicii si societatii in secolul XX.
Alex Ross observa ca relatia dintre „marsul istoriei” si muzica in sine continua sa fie un subiect de dezbatere aprinsa si ca dincolo de pretentia unora ca muzica este un limbaj autosuficient, secolul trecut, hiperpolitizat, a inlaturat mereu orice bariera intre muzica si evolutia societatii. Exemplele sale: Bartok si-a scris cvartetele inspirate de inregistrarile de teren ale muzicii populare transilvanene, Sostakovici, simfonia a 7-a, pe fundalul bombardamentelor germane asupra Leningradului, John Adams a ales ca personaje ale operei sale pe Richard Nixon si Mao. „Sensul muzicii este vag, mutant si, in ultima instanta, profund personal. Si chiar daca istoria nu ne poate spune niciodata exact ce sens are muzica, muzica ne poate spune ceva despre istorie.” Cartea lui, pledeaza Ross, „este secolul XX auzit prin muzica sa”.
Dincolo de aceste precizari, cartea dedicata celor care „resimt o curiozitate efemera fata de acest enigmatic pandemoniu la periferia culturii” ofera o cum nu se poate mai clara istorie adnotata a demonilor secolului trecut. Si, se poate spune, si a transmutarii lor la inceputul acestui veac.
Printre cele mai pasionante sint paginile consacrate compozitorilor in epoca razboiului rece, azi un fragment al istoriei inca recente, adesea rastalmacita, discutata de pe pozitii partizane, vazuta ca un bloc de gheata etans. Nu pot decit sa recomand cartea lui Alex Ross acelora ce vor sa inteleaga mai bine epoca si prea adesea uitatele ei variatii climatice. O epoca inceputa cu doua reuniuni opuse. Una a fost acea faimoasa Conferinta culturala si stiintifica pentru pacea lumii, de la hotelul Waldorf-Astoria din New York in martie 1949, la care se dadea citire discursului stalinist impus lui Sostakovici, condamnindu-l pe Stravinsky, ca tradator al Rusiei, alaturat modernistilor reactionari. Emblematic si mai putin stiut, compozitorul se ducea sa asculte, in noaptea de dupa incheierea conferintei, concertul cvartetului Julliard, la care se cintau primul, al patrulea si al saselea cvartet de Bartok, din categoria celor „formaliste”, „reactionare”. Sostakovici ii felicita pe interpreti si „iesea apoi tacut din sala alunecind in noapte”. Cea de-a doua reuniune avea loc un an mai tirziu, in iunie 1950, la Berlin. Congresul pentru libertatea culturii adopta un manifest spunind ca „libertatea intelectuala este unul din drepturile inalienabile ale omului… definita, intii si inainte de toate, prin dreptul pe care il poseda de a avea si de a-si exprima propriile opinii si in special opinii care difera de cele ale conducatorilor sai. Privat de dreptul de a spune «nu», omul devine un sclav”. Era inceputul unui razboi psihologic ce avea sa dureze decenii. Iar congresul avea loc in sala Titania, unde Filarmonica din Berlin intona cu acel prilej, la fel de emblematic, uvertura Egmont de Beethoven…
* Alex Ross, The Rest Is Noise. Listening to the Twentieth Century, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2007.