Comisarul e un mare fan al lui Onoff, dar Onoff nu recunoaste un pasaj pe care acesta il citeaza cu veneratie. Este el Onoff? Acest joc de-a soarecele si pisica in atmosfera uda, kafkiana, dungata de fulgere si alternari de forte dureaza o noapte. Comisarul oscileaza destul de umed intre admiratie si duritate. Celalalt barbat – cind supus, cind dispretuitor – are un secret, este evident dupa peticul de camasa patat de singe, pe care-l inghite pentru ca n-are unde sa-l ascunda.
A omorit pe cineva? Cine a murit si de ce? E amnezic omul ori ascunde ceva? Ce e cu montajul isteric de imagini rememorate care nu se limpezesc decit cu timpul? La sfirsitul acestei nopti angoasante si eroul, si noi vom afla intreg adevarul. Iar rezultatul rasuceste filmul si-l rearanjeaza. Acum, fiecare element capata un sens. Filmul lui Giuseppe Tornatore, Una pura formalita (difuzat recent de TVR 2) dateaza din 1994. Regizorul era deja cunoscut in lume pentru ca facuse Cinema Paradiso. Diferenta dintre cele doua filme e insa de la cer la pamint. De la paradis la purgatoriu. Povestea din Una pura formalita e atit de puternica incit Tornatore a tinut sa si-o insuseasca cu amindoua miinile, scriind pe generic „idee si scenariu de Giuseppe Tornatore”. (Scriu ca o oarba, pentru ca cel mai important lucru din film nu-l pot spune, si de aceea trebuie sa tot dau ocol cu perifraza.)
Intre notiuni absolute opuse, semnul de egalitate e usor ca pana
In 1999, Al saselea simt de M. Night Shyamalan venea pe un teren nu intru totul virgin. Dialoguri si situatii pe muchia taioasa dintre aparenta si esenta. Esti invitat sa crezi ce vezi pentru ca asta vezi, pentru ca la final sa primesti una peste ceafa. N-ai gresit, ai vazut ce ai vazut, doar ca erau doua bucati de realitate in loc de una.
„Faptul ca sint paranoica nu inseamna ca n-am dreptate”, spune personajul lui Gwyneth Paltrow din Proof (regia John Madden), cind simte ca studentul tatalui sau pleaca din camera acestuia cu un caiet in rucsac. E paranoica. E logica. Lumea ei, zdruncinata de pierderea tatalui, e logica si inflexibila ca o teorema.
Increderea e un lucru calculabil, si e aproape vizibila. Paradoxal, e ca numarul „i”, infinitul mut. Uneori, sa n-ai deloc incredere in cineva e acelasi lucru cu a avea incredere deplina. Intre notiuni absolute opuse, semnul de egalitate e usor ca pana.
„Si citi eram vii, ne socoteam morti si umblam ametiti…”, judeca Ioan Dobrescu, cojocar din mahalaua Batestii a Bucurestilor in octombrie 1813, fraza pusa de Gellu Naum ca motto la romanul Zenobia.