Cu Ultimii copii din Tokio, descoperim gustul literaturii unei mari scriitoare japoneze, care abia acum ajunge să fie tradusă și în limba română. Yoko Tawada este o cunoscută și reputată prozatoare, ale cărei cărți au primit o serie impresionantă de premii. Premiul Akutagawa (1992), Premiul Tanizaki (2003), Medalia Goethe (2005) și Premiul Kleist (2016) sunt cele mai importante decât ele. A studiat literatura rusă la Universitatea Waseda și apoi, la 22 de ani, s-a mutat în Germania, unde scrie atât în germană, cât și în japoneză. Acest roman, o distopie pe cât de densă, pe atât de subtil orchestrată, a fost recompensat, în 2018, cu un mare premiu acordat traducerilor apărute în SUA, National Book Award for Translated Literature.
Alunecarea în poveste se face de o scenă aparent banală, în care sunt descrise mișcările unui copilaș îmbrăcat într-o pijama de mătase albastră. Numai că fiecare gest și fiecare lamelă de descriere apar ca semne ale unei realități tulburate, nefirești. Copilul nu se mișcă natural, mișcările cele mai elementare par mai degrabă probe fizice, iar apariția lui aduce cu profilul unei păsări care se chinuiește să-și ia zborul. Pe băiețel îl cheamă Mumei, iar momentul în care îl surprinde deschiderea romanului este unul de așteptare. Își așteaptă străbunicul, Yoshiro, un scriitor care a depășit suta de ani și care este unicul lui îngrijitor.
Treptat, din frânturi de explicații și dialoguri purtate între Mumei și Yushiro, aflăm câte ceva despre lumea în care amândoi se luptă, zi de zi, pentru supraviețuire. Locuitori ai unui Tokio atins de un dezastru ecologic, urmat de unul politic, Mumei și Yushiro sunt reprezentanții unei lumi în care bătrânii au ajuns să-și pună la bătaie resursele de rezistență dobândite în alte vremuri, iar copiii și tineri sunt ființe fragile, iremediabil afectate de un rău instalat în aer și în sol, făpturi de o vulnerabilitate sfâșietoare. Nimic nu se comunică direct, nici o explicație nu-i e oferită fățiș cititorului. Știm doar că ceva radical s-a petrecut, că un drum înapoi, la vremuri mai bune, e imposibil de imaginat și că bătrânii se simt împovărați de regretul de a nu fi intervenit la timp pentru a salva ceva din vechea lume. O distopie a unui cataclism ecologic, așadar, însă una din care ne putem doar imagina detaliile. În fond, o catastrofă ecologică, care să schimbe cu totul viața, așa cum o cunoșteam, se poate ivi din orice. Detaliile declanșării nu mai contează. Iar regretele celor care ar fi putut interveni nu mai servesc la nimic, iar această constatare punctează ritmic proza, una teribil de densă, prin care nu înaintezi deloc comod.
Oamenii nu mai comunică direct, apar coduri
Iată o scenă de la o masă prilejuită de aniversarea celor 99 de ani a lui Yushiro, un eveniment care a adus mai mult tristețe: „Cu cât cei de la masă erau mai tineri, cu atât erau mai cocoșați, aveau părul subțiat, fața palidă și mânuiau cu greutate bețișoarele cu care mâncau. Faptul că se știau răspunzători pentru starea actuală a propriilor descendenți prin lipsa lor de acțiune le provoca bătrânilor sentimente de vinovăție, făcând atmosfera apăsătoare“. Faptul că toți tinerii sunt grav afectați de acest dezastru ecologic nenumit e doar o parte a acestei distopii, pentru că unui cataclism care a contaminat iremediabil natura i-a urmat unul politic. Măsurile luate fără nici o consulare cu populația sunt cele ale unei dictaturi.
Japonia este complet izolată, legăturile cu restul lumii suspendate, măsurile de supraveghere și control înăsprite până într-acolo încât cuvinte din lumea veche sau cuvinte de origine străină au început să fie eliminate, treptat, din vocabularul ultimilor copiii din Tokio. Mult din atmosfera de restricții și interdicții transpare dintr-o o scenă în care Yushiro își aruncă ochii pe ziarul de dimineață și decide să nu mai citească știrile: „Își aruncă ochii peste secțiunea Politică și cuvinte precum control, norme, adaptare, contramăsuri, anchetă, atenție îi săriră în ochi ca vârfurile unor spice de grâu pe câmp. Dacă ar fi început să citească, ar fi fost prins ca într-o mlaștină. Nu-și putea începe dimineața așa; mai întâi trebuia să-l ducă pe Mumei la școală. Simțea că în cuvântul școală încă stăruia o vagă speranță“.
Centrându-se, aparent, pe povestea relației dintre Mumei și străbunicul lui, romanul prinde, cu o mare finețe și naturalețe, tot spectrul transformărilor și efectelor mutilante pe care și cataclismul natural, și cel politic le-au adus în viețile tuturor. De exemplu, ca în toate dictaturile, nici o opinie contrară politicii de stat nu mai e tolerată sau acceptată în spațiul public, iar lui Yushiro i se respinge, din motive de neconformitate, chiar publicarea unei cărți pentru copii cu potențial subversiv. Oamenii nu mai comunică direct, apar coduri și chiar discrete societăți secrete, care funcționează în subteran și care speră în reluarea contactului cu exteriorul. Riscurile se simt la tot pasul, oglindite în cele mai mici gesturi și evidente în disparițiile inexplicabile ale oamenilor. Oricum, orașul pare părăsit, viața rezumându-se la ieșiri pentru strictul necesar.
Nimic tezist în toate astea
Natura, în schimb, explodează umplând spațiile care pentru oameni au devenit toxice sau greu de suportat. „De când oamenii dispăruseră din oraș, și cireșii, care odinioară stăteau timizi pe marginea trotuarului, firavi ca niște mături, își îngroșaseră trunchiurile și își întinseseră brațele viguros, de jur împrejur. Coroanele lor ca un păr afro verde, crescute strâns una lângă alta, se legănau ușor în înaltul cerului.“
Contrastele dintre mici ful-gurații de frumusețe cu care natura încă răsfață rasa umană și stadiul atroce de degenerare biologică și politică în care se găsește umanitatea invadează romanul, ca și suprapunerile neverosimile dintre lumea în acest stadiu terminal și cea din amintirile bătrânilor. Ceea ce se degajă, ca un abur care te forțează să ții cont de notele lui intense, invazive, e un avertisment tăios privitor la lumea pe care o lăsăm generațiilor viitoare, la gravitatea crizei climatice și la tipul de valori cărora le facem loc, câtă vreme locuim un prezent încă respirabil. Nimic tezist în toate astea, nici o notă de ton pedagogic, nici o stridență. Doar etalarea cu precizie de high definition a culorilor unei lumi care își intoxică, pentru că nu poate face altceva, ultimii copii.
Dimensiunile reduse ale cărții fac și mai concentrată substanța de idei care se pun în miș-care în acest cadru ficțional, care rămâne sensibil și emoționant. Atenția, nervul politic și preocuparea vădită pentru substanța fragilă care definește umanitatea din fiecare sunt notele distinctive ale acestui roman, unul care îngroașă raftul întâi ai distopiilor, prelucrând și rafinând tradiția bogată în care se inserează. Ultimii copii din Tokio etalează un scenariu de o duritate care se simte chiar și în cele mai fine aluzii, fără a mai fi nevoie de o întreagă narațiune a unui dezastru care pune sub semnul întrebării chiar existența oamenilor, într-un mediu compromis iremediabil.
O poveste despre o posibilitate apocaliptică, despre izolare și contaminare, despre reguli care nu se discută și temeri nerostite, una care, din păcate, găsește temei în realitatea imediată pentru a-și susține semnalele de avertizare.
Yoko Tawada, Ultimii copii din Tokio, traducere din japoneză de Monica Tamaș, Polirom, 2020