INTR-O SIMBATA seara, pe la asfintitul soarelui, fermierul isi plati muncitorii. De obicei, la ceasul cind termina aceasta treaba, era aproape intotdeauna intuneric, iar din usa bucatariei, unde atirna felinarul, zabrele de lumina galbena coborau treptele, traversau poteca si se opreau pe copaci si pe fetele negre de dedesubt.
n aceasta simbata, in loc sa se raspindeasca, asa cum obisnuiau sa faca dupa ce-si primeau banii, oamenii se retrasera putin in umbra frunzisului, sporovaind intre ei ca sa le treaca timpul. Cind a fost platit si ultimul muncitor, fermierul spuse:
— Chemati femeile si copiii. Toata tabara sa fie aici.
Vataful, care statuse tot timpul linga masa strigind nume, iesi in fata si repeta ordinul. Dar cu o voce indiferenta, formala, caci toate astea se mai intimplasera si inainte, in fiecare an de la o vreme incoace. In spate, multimea incepu sa se miste supusa cind aparura femeile de sub copacii unde asteptasera pina atunci; si razele felinarului descopereau ici o fusta umflata, colo o bratara de cupru sau o broboada viu colorata.
Pe toate aceste chipuri vag luminate se citea acum speranta ca in curind ritualul se va termina si se vor putea deci intoarce la colibele si la focurile lor. Se inghesuira mai aproape fara sa li se mai spuna.
Fermierul incepu sa vorbeasca, gindindu-se in acest timp la paminturile lui care se intindeau peste tot in jur, nevazute in intuneric, dar trimitind o data cu vintul un fosnet soptit ca murmurul marii; cu toate ca le vorbise de atitea ori inainte si o facea si acum, cu o doza de cinism, stiind ca era o pierdere de vreme, vocea lui capata o nota de porunca si chiar de minie cind isi aminti cit de frumoase aratau in bataia soarelui acele cimpuri cu plante tinere si viguroase.
Necazul era ca in fiecare an, noapte de noapte, miini negre smulgeau stiuletii de pe tulpini, saci intregi de stiuleti, si niciodata nu-i putea prinde pe hoti. Dimineata vedea urmele talpilor desculte in tarina dintre rinduri. Incercase totul: ii avertizase, ii amenintase, le micsorase ratiile, ba chiar amendase intreaga tabara – zadarnic insa. Cimpurile care se aflau in preajma colibelor erau pradate de recolta, si cind culegatorii isi aduceau poverile, fiecare stia ca va fi mai putin decit era de asteptat sa fie.
Si daca toti stiau, de ce mai era nevoie, pentru a cita oara, de toata aceasta mascarada? Asta era intrebarea pe care o citea fermierul pe chipurile din fata lui; chipuri politicoase, care se rasuceau ba intr-o parte, ba in alta, trupuri cuprinse de nerabdare, picioare neastimparate. Oamenii nu se gindeau decit la colibele lor si la mincarea calda ce-i astepta acasa. Politetea plina de intelepciune, condescendenta aproape cu care era tratat il infuria pe fermier; si se opri in mijlocul unei fraze, izbind cu pumnul in masa, incit chipurile se intoarsera spre el si picioarele se astimparara.
— Jonas! striga fermierul.
In conul de lumina pasi un barbat inalt, intre doua virste, cu o fata blinda. Dar acum privirea ii era intunecata. Fermierul i-o surprinse si se pregati sa-l infrunte. Omul asta lucra de multi ani la ferma. Un pezevenghi batrin, cum ii spunea fermierul, cu afectiune insa; tinea la el, erau impreuna doar de atita vreme. Jumatate din an Jonas indeplinea munci ocazionale: scotea apa pentru gradina, tabacea piei, cosea iarba. Dar cind se apropia vremea insamintatului, devenea un om important.
— Jonas, vino aici, repeta fermierul si lua pusca de calibru 33 pe care o tinuse pina atunci rezemata de scaun.
In anotimpul ploios, Jonas isi petrecea zilele dormind in coliba lui, iar noptile, pina la ivirea zorilor reci, pazea cimpurile de porcii si barbatusii care atacau plantele tinere. Intr-o singura noapte, o turma de porci putea devasta intinderi intregi de pamint. Jonas lua pusca, o saluta, cintarindu-i pe brat greutatea devenita familiara. Si totusi, parca nu-l prea tragea inima.
— Anul asta, Jonas, vei impusca tot ce vezi – inteles?
— Da, stapine.
— Tot ce-o fi – barbatus, maimuta, porc. Si tot ce se face auzit. Nu stai sa te uiti. Cum auzi un zgomot, tragi.
Printre cei care ascultau se produse foiala si se iscara murmure de protest.
— Si daca se arata a fi un porc de om, atunci cu atit mai rau. Pe paminturile mele nu-i loc pentru porci, de nici un fel.
Jonas nu spuse nimic, dar se intoarse spre ceilalti, tinind stingherit pusca pe brat, cerindu-le parca sa nu-l invinovateasca.
— Puteti pleca, spuse fermierul drept incheiere. Dupa o clipa, spatiul din fata lui era gol, si nu se mai auzi decit lipaitul pasilor desculti dibuind prin intuneric drumul de-a lungul potecilor, si frinturi de vorbe din ce in ce mai minioase. Jonas ramase linga el.
— Ei bine, Jonas?
— Anul asta nu vreau sa trag.
Fermierul astepta o explicatie. Nu il nelinistea ordinul pe care-l daduse. In toti anii astia de cind conducea ferma, inca nimeni nu fusese impuscat, desi in fiecare sezon sirurile de porumb erau bintuite de hoti, si in fiecare noapte Jonas iesea cu pusca. Nu facea decit sa strige sau sa traga in aer ca sa-i inspaiminte pe musafirii nepoftiti. Numai cind se iveau zorile tragea in ceea ce putea vedea. Totul era o cacialma. Amenintarea poate ca speria si alunga pe citiva dintre cei mai timizi; dar, ca de obicei, ambele parti stiau prea bine ca era o cacialma. Stiuletii dispareau: si nimic nu putea schimba situatia.
— Da’ de ce nu? vru sa stie in cele din urma fermierul.
— Din cauza nevesti-mi. V-am mai spus despre asta si inainte, vorbi Jonas in dialect.
— Aha, nevasta-ta!
Fermierul isi amintea acum. Jonas era de moda veche. Avea doua neveste, una batrina, care-i nascuse citiva copii, si una tinara, care-i dadea multa bataie de cap. Anul trecut, cind sotia cea tinara de-abia venise, el refuzase aceasta slujba care l-ar fi tinut toata noaptea departe de casa.
— Si ziua ce cusur are? intreba fermierul cu o buna dispozitie poznasa, la fel cum intrebase si cu un an in urma. Se ridica si se pregati sa intre in casa.
Jonas nu raspunse. Nu-i placea sa fie numit paznic oficial impotriva jafului comis de cei din neamul lui, dar nu asta era lucrul cel mai important, pentru ca niciodata nu-i trecuse prin minte sa indeplineasca ordinul intocmai. Insa ce i se cerea acum era prea de tot. Adevarul e ca imbatrinea si dorea sa-si petreaca si el noptile in tihna, in propria-i coliba, in loc sa bata hatisurile. Nu-i placuse defel nici anul trecut, numai ca intre timp lucrurile se inrautatisera. Cind el nu era acasa, un barbat mai tinar o vizita pe tinara si frumusica lui nevasta.
O data, disperat, insfacase o bita sa o loveasca; pe urma o aruncase. El era batrin iar celalalt tinar, si batind-o pe ea, nu si-ar fi tamaduit durerea din inima. Alta data, venise la stapinul sau ca sa discute cu el situatia, ca de la barbat la barbat; dar fermierul refuzase sa faca ceva. Si intr-adevar, ce ar fi putut face? Acum, fermierul ii repetase ceea ce-i spusese si atunci, vorbindu-i de pe treptele bucatariei, si cind se intoarse sa intre, ridica felinarul cu o mina deasupra umarului, astfel incit razele de lumina se leganara peste tufisuri:
— Nu vreau sa aud nimic despre nevasta ta, Jonas. Tu singur trebuie sa ai grija de ea. Si daca nu esti prea batrin ca sa-ti iei o nevasta tinara, atunci nu esti nici pentru vinatoare. Ai sa iei pusca si anul asta, ca de obicei. Noapte buna.
Si intra, lasind gradina cu potecile inecate in bezna.
Jonas ramase pe loc, asteptind sa i se obisnuiasca ochii cu intunericul, si porni in josul potecii, dibuindu-si drumul dupa pietrele desprinse care i se miscau sub talpi.
Inca nu mincase, insa cind ajunse in apropierea taberei, simti ca nu poate merge mai departe. Se opri si privi la maruntele colibe care se profilau negre in pilpiirea focurilor de gatit aprinse, si care trimiteau in sus nori miscatori de fum luminos. Acolo era si coliba lui, o vedea, o mica forma conica. Acolo erau nevestele lui, asteptindu-l cu mincarea gatita, numai buna de pus in farfurie.
Dar el nu avea chef sa manince. Simtea ca nu putea indura sa intre si sa dea ochii cu nevasta lui cea batrina, care-l batjocorea cu vorba, si nici cu cea tinara, care-i raspundea supusa, dar il batjocorea cu fapta. Era amarit si framintat, rupt de prietenii lui care se pregateau sa-si petreaca seara in jurul focurilor, pentru ca privirile lor il acuzau ca-i trada. Gelozia chinuitoare ce-l rodea de atita vreme devenise acum o rana veche, si-l durea ca orice rana veche inainte de ploaie.
Nu vroia sa iasa pe cimp, nici sa stea cocotat pina intepenea intr-una din micile gherete construite pe stilpi inalti drept platforma de tragere la colturile fiecarui teren, si nici sa se plimbe in intuneric prin hatisul ostil. Totusi, in noaptea aceea o porni ca de obicei in lunga sa veghe, fara sa mai manince.
Dar a doua noapte nu se mai duse; nici in a treia si nici in cele care au urmat. Zacea toata ziua pe patura, motaind in soare, tot rasucindu-se de pe o parte pe alta, ca si cind razele fierbinti i-ar fi putut arde si preface in cenusa durerea din inima. La lasatul serii, isi lua cina cu mult inainte de a iesi cu pusca. Apoi se rezema de un copac in apropierea taberei; chiar asa, la o aruncatura de bat de propria sa coliba, raminind acolo ore intregi, veghind in tacere.
Se simtea amortit si abatut. Statea acolo fara nici un rost. Ca si cind picioarele lui refuzau porunca de a se departa de acel loc. Toata saptamina cimpurile au zacut nepazite, iar daca animalele salbatice pradau plantele tinere, ii pasa prea putin… Parea sa traiasca doar ca sa stea noaptea si sa-si vegheze coliba. Nu-si ingaduia sa se gindeasca la ce se petrecea inauntru. Veghea doar, pina cind focurile se stingeau si frigul cobora in desis, iar el era atit de intepenit, incit atunci cind ajungea acasa la rasaritul soarelui, arata vlaguit ca dupa o noapte intreaga de umblat.
Simbata urmatoare urma sa se faca o petrecere. Ar fi putut sa ceara voie sa participe si el, daca ar fi vrut, dar la apusul soarelui se porni la drum ca de obicei si isi dadu seama ca sotia lui era incintata ca-l vede plecind.
Lipindu-si spatele de trunchiul copacului ce-i oferea reazem in fiecare seara, si tinind pusca de-a lungul pieptului, isi pironi cu incapatinare ochii pe forma intunecata a colibei, si revazu in minte chipul tinerei lui neveste.
Acum isi ingadui sa se gindeasca mai staruitor la el si la multe lucruri asemanatoare. Isi aminti de tinarul acela, asa cum il zarise doar cu citeva zile in urma, aplecindu-se peste fata cind ingenunchease ca sa piseze grauntele, si rizind cu ea; isi aminti apoi cum il privisera amindoi tresarind, chipurile lor golindu-se de orice expresie cind il vazusera apropiindu-se de ei.
Muschii ii zvicnira sub apasarea pustii cind ii reveni in minte aceasta scena, incit puse arma jos, ca sa se relaxeze, lasindu-si bratele sa-i cada inerte. Dar in ciuda suferintei, continua sa se gindeasca; in seara aceea ceva se schimbase in el, iar amorteala si sentimentul zadarniciei disparusera. Statea drept si cu atentia incordata, alunecindu-si degetele pe teava lunga si rece si simtind in spate taria copacului, ca pe o a doua coloana vertebrala. Si in timp ce se gindea la tinarul acela, o alta imagine i se strecura obsedant in minte: antilopa pe care o impuscase cu un an in urma si o vazuse zacind neinsufletita la picioarele lui, cu limba atirnindu-i in praf; si cind o ridicase, era de atit de putin timp moarta, incit i se paruse ca mai simte inca singele pulsind sub pielea calda. Si din micul loc umed de sub git, citiva stropi cleiosi se prelinsesera pe blana stralucitoare. Deodata, cum statea acolo, gindindu-se la stropii de singe si la trupul lipsit de vlaga al antilopei, si la tinarul care ridea cu sotia lui, simti cum mintea i se limpezeste si i se racoreste, iar senzatia de apasare il parasi.
Ofta adinc si ridica din nou pusca, tinind-o strins lipita de el, ca pe un prieten, si privind intens printre copaci, spre tabara.
Era inca devreme si purpuriul apusului inca nu pierise de tot de pe cer, desi acolo unde statea el in desis era intuneric. In spatiile libere dintre colibe incepeau sa prinda contur grupuri de oameni care vorbeau, rideau si se pregateau pentru dans. Se aprindeau focuri mici de gatit; iar in mijloc se incinsese un foc mare din care tisneau, o data cu norii de fum, siraguri de scintei. Tam-tamurile bateau incet; curind avea sa inceapa dansul.
De la alte tabere, aflate la departare de mile, soseau oaspetii strabatind hatisurile; avea sa fie o asteptare lunga.
De trei ori auzi pasi de-a lungul potecii din apropiere, pina sa se retraga si sa ramina neclintit, cu capul intors, ca sa-l urmareasca pe tinarul care trecea, asa cum trecuse in fiecare noapte in acea saptamina, cu pas sprinten si nerabdator si cu ochii indreptati spre coliba lui Jonas. Batrinul ramase nemiscat ca un copac lovit de trasnet, tinindu-si rasuflarea, desi nu putea fi vazut in umbra deasa si neagra din jurul lui. Il urmari pe tinar furisindu-se printre colibe pina ajunse in cercul de lumina al focurilor, apoi indreptindu-se prudent spre o parte a grupurilor de oameni care asteptau, asemenea cuiva nesigur daca era bine-venit; dupa aceea, trecu pragul colibei sale.
Orele se scurgeau si Jonas urmarea dansatorii care topaiau, si asculta tobele, in timp ce deasupra lui, stelele licareau, iar pasarile de noapte flecareau in desisul din jur. Se gindea acum staruitor, asa cum nu-si ingaduise vreodata sa o faca, la ceea ce se intimpla in coliba mica si intunecoasa care isi pierdea incet-incet conturul pe masura ce focurile mureau si dansatorii se retrageau la paturile lor. In spatele lui, sus pe cer, luna se facuse mica si rece; copacii aruncau pe poteca pete negre, distinct conturate, iar vintul aducea miros de dimineata; abia atunci il vazu pe tinar venind din nou spre el. Acum Jonas isi misca putin picioarele ca sa le dezmorteasca, si-si inalta pusca pe brat, cautind cu degetul curbura tragaciului.
Cind omul trecu pe linga el, impleticindu-se de oboseala si miscindu-se nepasator, Jonas se furisa afara pe poteca neteda si prafuita, la citiva pasi in urma celuilalt, ferindu-se cind niste ramuri brusc eliberate il plesnira umede peste fata, imprastiind stropi mari de roua pe picioarele lui. Era frig, respiratia se prefacea intr-un abur subtire si sidefiu care se dizolva in lumina lunii.
Era atit de aproape de omul din fata lui, incit l-ar fi putut atinge doar ridicind pusca; daca acesta s-ar fi intors, Jonas n-ar fi putut sa se mai ascunda; dar acum mergea inainte cu incredere, desi atent, si se gindea tot timpul cum trasese de la zece pasi in acea antilopa tinara si iute care tisnise cu o trosnitura din desis pe cimpul rece, scaldat de lumina lunii.
Ajungind la marginea cimpului, acolo unde pogoane intregi de porumb se revarsau pina departe cu verdele lor palid sub cupola de stele, Jonas incepu sa se miste ca o pisica. Vroia sa fie sigur; si era doar la cincizeci de iarzi de platforma de tragere de la coltul cimpului, care arata in acea lumina ca un cotet subred cocotat pe catalige. Tinarul se clatina de oboseala si bautura, provocind troznituri la fiecare pas cind zdrobea sub calcatura grea stiuletii mustind de seva.
Dar antilopa tisnise ca o sulita din desis, primise plumbul in piept cind sarise si cazuse tot ca o sulita ce coboara spre pamint; nu se poticnise, nici nu se impleticise, nici nu se leganase. Jonas incepea sa simta scirba pentru acest om, nu mai ramasese nimic din fascinatia si admiratia pe care le nutrise pentru tinarul sau rival. Barbatul inalt si slab care se aplecase rizind peste nevasta lui nu avea nimic comun cu individul greoi care se balabanea acum pe drum, facind atita zgomot incit speria orice vinat pe intinderi de mile intregi in jur.
Cind ajunsera linga platforma de tragere, Jonas incremeni locului si-l lasa pe tinar sa se departeze. Inalta pusca la obraz si vazu teava lunga indreptindu-se piezis spre stelele ale caror luciri pilpiira in otelul ei. Astepta nemiscat, urmarind din ochi spinarea omului leganindu-se deasupra porumbului. Apoi, in clipa potrivita, apasa pe tragaci cu putere, tinind pusca pregatita sa traga din nou.
Cind rasuna pocnetul impuscaturii, capul negru si rotund zvicni ciudat, stergind cimpuri de stele, corpul paru sa se chirceasca, o mina se intinse, ca si cind trupul ar fi vrut sa se lase intr-o rina pe pamint. Apoi disparu in porumb cu un strigat gros si speriat.
Jonas cobori pusca si asculta. Se auzeau niste bufnituri infundate, un grohait oribil si vorbe bolborosite pe jumatate, ca si cum cineva ar fi vorbit in somn.
Isi croi cu grija drum printre siruri, simtind muchiile taioase ale frunzelor crestindu-i picioarele, pina cind ajunse deasupra trupului care acum zvicnea incet printre tulpini. Astepta pina il vazu incremenind, apoi se apleca sa-l priveasca, dind la o parte frunzele reci, de un verde lunar, ca sa poata vedea mai bine.
Nu era o gaura mica si curata. Prin spintecatura se zarea carnea cruda, singele curgea negru pe pamint, picioarele ii erau contorsionate diform si dezgustator, fata ii era turtita in tarina.
— Un porc, spuse Jonas tare catre luna ce-l asculta, in timp ce il lovi usor cu piciorul intr-o parte. Nimic altceva decit un porc.
Vroia sa auda cum vor suna aceste cuvinte cind avea sa le spuna din nou, povestind cum trasese la intimplare in turma grohaitoare si invizibila.
» Doris Lessing (n. 1919) a debutat in 1949 cu The Grass Is Singing. Intre 1951 si 1959 publica ciclul Children of Violence, apoi inovatorul Golden Notebook (1962). In anii ’70 apar romanele „despre spatiul interior”: Briefing for a Descent into Hell (1971), Memoirs of a Survivor (1974), urmate de The Fifth Child (1988), Love Again (1996) si Ben, in the World (2000). De-a lungul impresionantei sale cariere a fost distinsa cu cele mai prestigioase premii literare din Europa, culminind cu decernarea Premiului Nobel in 2007, an in care vede lumina tiparului ultimul sau roman, The Cleft.
Despre volumul Povestiri africane
Africa de Sud vazuta prin ochii unei fetite albe de origine engleza. Relatiile complicate dintre albi si negri, dintre stapini si sclavi, in care fiecare este, deopotriva, exploatatorul si victima celuilalt. Mai mult decit un text literar marcat de amprenta copilariei lui Doris Lessing, colectia ei de povestiri africane este un adevarat document antropologic, pentru ca scurtele naratiuni nu sint altceva decit variatiuni fictive pe aceeasi tema inspirata dintr-o realitate istorica: sentimentul covirsitor de dezradacinare al albilor colonizatori si existenta tragica a negrilor ce nu pot depasi conditia de simple instrumente – ce-i drept, indispensabile – pe plantatiile acestora. Doua universuri diametral opuse ce nu traiesc pasnic decit dincolo de retina impaciuitoare a copilei a carei voce, adesea critica mai ales la adresa „lumii albe”, ajunge pina la noi intr-un sir de povestiri cu adevarat impresionante.