La Sibiu cântă cucul. L-am auzit adineaori din casă, unde încerc să încropesc rubrica. E ultima zi de predare și, din nou, mă adun greu.
Starea mamei nu e mai bună ca săptămâna trecută. Nu mai vrea să mănânce decât supă strecurată, deși tragem nădejde că infecția va dispărea și neurochirurgul o va accepta la operație, ca să nu mai aibă durerile astea insuportabile și să reînceapă să meargă. Trag nădejde să mă țină și pe mine forțele, pentru că, după aproape două luni de când am singură grijă de ea, de casă și de grădină, m-a ajuns oboseala.
Cred că de aceea mi-am și adus aminte de filmul lui Sam Mendes, 1917, și de încăpățânarea tânărului soldat de a-și duce misiunea până la capăt, adică să anunțe batalionul vecin că germanii nu se retrag, ci pregătesc un atac surpriză. Când am văzut filmul, mi s-au părut puțin neverosimile tenacitatea și bafta soldatului care trece ca teleghidat prin încercări care mai de care mai potențial fatale. Unul din șpilurile filmului e ideea că pe front ești la fiecare pas în fața morții, de aici tensiunea permanentă în care stă și spectatorul de la începutul și până la finalul proiecției.
Mi-a rămas în minte privirea concentrată a eroului, ca și cum ar fi tot timpul cu ochii pe țintă – de aceea probabil și reușește să o atingă.
În plină pandemie, și noi ne simțim ca pe front, pentru că totul e nesigur și nu avem pe cine sau pe ce ne sprijini. Pentru sistemul medical nu există altă boală decât coronavirusul, iar apropiații care ne-ar putea ajuta sunt foarte puțini. Totul e de azi pe mâine, oricând se poate întâmpla orice, deci trebuie să fiu pregătită să iau deciziile corecte la timp. Cel mai greu – și ăsta e, cred, motivul pentru care mi-am adus aminte de 1917 – nu e să fii tare și să te descurci într-un interval de timp cunoscut de dinainte, ci să reziști pe termen nelimitat, à la longue.
Mai degrabă despre anduranță vorbește privirea caporalului William Schofield (interpretat de George MacKay). Concentrare nu doar pe țintă, ci și pe fiecare pas făcut. („Dacă n-o să fim isteți, nici unul dintre noi nu va ajunge la fratele tău“/ „If we’re not clever about this, no one will get to your brother“, îi spune eroul prietenului care vrea să-și salveze fratele cât mai repede, dar ajunge să plătească graba cu propria viață.) Singurul moment când Will pare să-și piardă cumpătul e atunci când îi aruncă prietenului (cu ciudă, nu cu reproș): „De ce Dumnezeu a trebuit să mă alegi tocmai pe mine?!“/ „Why in God’s name did you have to choose me?!“. (Comandantul îi ceruse fratelui celui din batalionul vizat să-și aleagă un coechipier cu care să plece în misiune.) Dar asta e tot. Misiunea trebuie îndeplinită. Dacă cedezi, ești kaputt.
Acum trei ani, când mama a avut prima operație la coloană, fostul meu instructor de zbor, Nicolae „Mami“ Mihăiță (l-aș jigni dacă aș spune că e octogenar, deci spun că e tânăr și că îl iubesc foarte mult), mi-a zis simplu: „Faci ce trebuie făcut“. Știu că Mami are această conduită curată și fermă din experiența de zburător, dar, de fapt, e tot ce trebuie să știi în viață. Când am intrat cu mama în turbulențele recente, mi-am spus că o să mă descurc – piloții fac față situațiilor de criză –, dar, când am început să obosesc, am zis mersi, piloții nu zboară două luni non-stop. Apoi mi-am adus aminte că în război piloții au misiuni zilnice și am început să îmi revin.
N-am mai zburat de mult, supărările m-au ținut la sol, dar îmi lipsește foarte mult zborul. Dintre toate persoanele pe care le cunosc numai Mami mai visează frecvent că zboară și că face și el tot felul de antrenamente în aer, senzația fiind infinit mai plăcută ca atunci când pilotezi avionul sau planorul, pentru că zbori cu corpul tău – sau, mai bine zis, cu spiritul. Indiferent ce viață își alege fiecare, libertatea supremă rămâne, întotdeauna, cea din suflet. Dacă acolo nu ești liber, degeaba ești pilot, astronaut, poet sau mai știu eu ce. Îmi dau și eu curaj cum pot.