Desigur, cartea sa nu este una tehnica, ci un exercitiu filosofic de argumentare in favoarea liberalizarii si scoaterii de sub „umbrela moralitatii” a unor probleme contemporane. Pozitia sa minimal-liberala nu este deloc una comuna astazi, cind deciziile se iau mai degraba in raport cu opinia publica (a majoritatii), nu in urma unei analize critice a implicatiilor morale si a consecintelor. Volumul discuta o noua posibilitate: aparitia de vieti umane prin procreatie artificiala, cu alte cuvinte posibilitatea de a crea indivizi sau de a-i regenera prin intermediul tehnologiilor genetice. Totul in contextul unei reglementari internationale radicale, dar ambigue, si al unei dezbateri etice aprinse.
Cartea are trei parti, dintre care primele doua se ocupa de problemele teoretice si legale, din perspectiva argumentelor etice. A treia parte e o critica dura (si inovatoare) la adresa incercarii romanesti de a legifera aceste optiuni morale. Asumptia implicita a intregii carti sta in faptul ca statul sau organismele internationale (cum ar fi Consiliul Europei) nu sint legitimate sa creeze politici coercitive, care limiteaza libertatea individuala, in probleme care tin de morala privata. Iar decizia de a avea un copil „prelucrat” genetic sau de a apela la o mama-purtatoare in cazurile dificile nu tine de o decizie politica si, dupa cum reuseste sa demonstreze autoarea, nici macar nu poate implica valori cu pretentii de universalitate (cum ar fi „demnitatea umana”).
Politica moralitatii
Cele doua texte de fundal ale cartii, care constituie obiectul criticii la nivelul politic, sint Conventia de bioetica a Consiliului Europei (din 1997) si Protocolul sau aditional privind clonarea (din 1998) la care Romania e parte (dar care nu au fost semnate de toate statele europene). In acelasi timp, autoarea prezinta pozitiile etice in dezbatere pro sau contra ingineriei genetice. In prima parte a cartii se fac citeva distinctii importante. Prima dintre ele desparte ingineria genetica de eugenie. Chiar daca „ingineria genetica impartaseste trasaturi relevante cu eugenia” (p. 26), de aici nu putem infera imoralitatea ei. Pentru ca ingineria genetica vine in sprijinul unei libertati moderne, specifica societatilor democratice (dupa cum argumenta Ronald Dworkin, un filosof american liberal, citat adesea in carte): autonomia procreativa. Autenticitatea unei democratii sta in recunoasterea acestei libertati de a alege, de a controla rolul in procreare, pentru fiecare femeie, si imixtiunea statului in aceste decizii nu poate fi decit nefasta. Daca eugenia era interdictia de a te reproduce, ingineria genetica e motivata tocmai de acest drept la reproducere. O alta distinctie pe care o face autoarea e cea intre legalitate si moralitate. Nu orice lucru gresit moral (daca traim intr-o societate plurala) implica interzicerea sa legala. Probabil cea mai mare opozitie la ingineria genetica vine tocmai dinspre cei cu dizabilitati, in virtutea unui drept la diferenta pe care si-l proclama. Cum in timp ingineria genetica ar putea reduce si elimina posibilitatea dizabilitatilor, acesti minoritari se simt amenintati in existenta lor viitoare si in ceea ce-i face diferiti. Ei vor „pierde sprijinul” acordat de societate. Autoarea respinge, pe rind, toate „argumentele dizabilitatii” impotriva ingineriei umane, ajungind la concluzia ca aceste categorii nu vor fi discriminate de legalizarea ingineriei genetice umane, ci, dimpotriva, prin rezistenta lor la aceasta forma de ameliorare a suferintei pot discrimina generatiile viitoare.
Dupa ce a stabilit cu claritate obiectul de studiu, domeniul (bioetica) si metodologia, autoarea trece la o critica frontala a documentelor europene, in partea a doua a cartii. In primul rind, o politica a moralitatii (politicile care se refera la principiile fundamentale, cum ar fi valoarea vietii: politicile privind eutanasia, avortul, pedeapsa capitala etc.) nu e intotdeauna una fericita: de cele mai multe ori deciziile se iau in raport cu majoritatea. Ceea ce blocheaza accesul spre tehnologii altor persoane care nu sint de acord cu politica majoritatii. Clonarea este privita ca o amenintare la adresa identitatii si demnitatii umane. Asa cum argumenteaza Daniela Cutas, ambii termeni nu au inteles unic si universal, iar apelul la ei (fara a le defini intensiunea si extensiunea) provoaca rezultate neasteptate. Astfel, ei pot fi utilizati si pro si contra clonarii, deci sint termeni problematici. Textul Conventiei de bioetica (si al Protocolului) transforma demnitatea umana in constringere, fiind in conflict cu autonomia individuala. Panica morala legata de ingineria genetica (ce acopera un cimp larg de aplicatii, de la clonare la terapia genica) se repeta, asa cum s-a intimplat si in cazul discutiei despre avort sau despre tehnologiile reproducerii asistate. Autoarea propune o iesire din impas: sa nu mai privim familia in sensul traditional (pentru ca lumea nu mai este la fel), sa fixam ca fundament moral autonomia si sa depasim determinismul genetic. Demnitatea sa devina din constringere capacitare, iar conflictul dintre natura si stiinta sa nu se mai duca pe plan moral, pentru ca noi nu sintem identici cu zestrea noastra genetica. Coerenta este urmarita in acest demers: cit timp sistemul de reguli legate de ingineria genetica este unul haotic, limitativ si slab fundamentat, de ce nu am alege un alt fundament (autonomia) si am privi, macar ca drept negativ, accesul la tehnologiile genetice? Sau, cum scrie si autoarea: „cum putem justifica practica de a obliga pe unii membri ai societatii sa traiasca in conformitate cu standardele de confort emotional ale celorlalti?” (p. 139). In acest moment, in numele unei demnitati umane nedefinite, majoritatea obliga minoritati sa utilizeze aceleasi standarde morale.
Cazul romanesc
In Romania s-a propus de mai multe ori un act care sa legifereze (si sa blocheze) accesul la tehnologiile ingineriei genetice. Proiectul de lege a fost respins de doua ori de presedinte si declarat neconstitutional de Curtea Constitutionala. Problema a explodat (mediatic) odata cu cazul Adrianei Iliescu, cea mai batrina mama din lume (la acel moment). Spectacolul de prost-gust (si nedemocratic) facut atunci de presa si politicieni (in numele a ce?) a demonstrat gradul de inautenticitate al democratiei romanesti. S-a incercat negarea libertatii de reproducere si s-a observat perspectiva negativa asupra infertilitatii (care e vazuta ca un stigmat, aplicat desigur doar femeilor) la multi formatori de opinie sau politicieni. Autoarea propune citeva intrebari care ar trebui sa stea fundament pentru orice agenda formala politica in acest caz: poate statul decide soarta ovulelor unei femei? Poate un medic sa decida care motivatie de a deveni parinte este buna? Putem bloca accesul la tehnologiile reproducerii pentru homosexuali sau batrini? Argumentul familiei traditionale e slab, el trebuie inlocuit cu argumentul calitatii vietii: daca un copil va avea o viata frumoasa cu parinti batrini si homosexuali, poate cineva decide ca acel cuplu (care nici macar nu e recunoscut ca un cuplu de legea romaneasca) sa nu aiba copii?
Concluzia autoarei e trista: statul si reglementarile europene nu ne permit autonomia procreativa. Nu putem elimina din zestrea genetica a copilului dizabilitatile care ne-au ravasit familia, nu putem alege sexul copilului si, in general, nu putem sa ne exercitam grija fata de generatiile viitoare, daca am dori acest lucru.
Daniela Cutas a scris o carte de filosofie aplicata (morala si politica) absolut necesara astazi, cind indivizii, cu drepturile lor, sint inca supusi deciziilor unilaterale ale majoritatii. Abordind problema din toate unghiurile morale posibile (deontologism, utilitarism, etica grijii, minimalism etic etc.), cu un aparat critic de invidiat, coerenta si lucida, Daniela Cutas a impus, in Romania, un alt nivel al dezbaterii in problema ingineriei si tehnologiilor genetice.
Sper ca intr-o zi acest document va deveni fundamentul unei politici publice liberale.
Daniela Cutas, GenEtica Reproducerii.
Politici ale moralitatii si moralitatea politicilor,
Editura Ideea Europeana, 2007, 26,16 lei
Daniela Cutas este doctor in stiinte politice din 2006 si absolventa a masterului de Etica si dreptul ingrijirii medicale de la Universitatea din Manchester. A colaborat cu bioeticieni de renume (John Harris), a publicat in reviste academice de specialitate din Europa („Journal of Medical Ethics”, „Medical Law Review”, „Bioethics”) si in volume colective (Un homme nouveau par le clonage reproductif?, 2005 sau Principles of Health Care Ethics, 2007). A participat, alaturi de Mihaela Miroiu si Liviu Andreescu, la redactarea Codului etic pentru universitati.