Actualitate  -  Constantin Pistea  -  

Un mare roman despre prietenie și singurătate l-a adus în atenție pe scriitorul italian Paolo Cognetti, căruia i-a apărut deja a treia carte în limba română, la Editura Polirom. Cei opt munți a deschis o serie remarcabilă, continuată de Băiatul sălbatic și Fără să ajungi vreodată în vârf.

Cele două filme care i-au schimbat viața

Cineva l-a întrebat pe Cognetti dacă nu cumva i-a fost frică de singurătate. Ba da, ba da, a spus el, dar uneori singurătatea e ca un prieten și te întâlnești cu ea și în marile orașe, ca New York sau Milano.

Pe la 30 de ani, scriitor deja debutat, ba chiar și premiat, cu ceva studii de matematică (abandonate pentru a se ocupa mai îndeaproape de filme, care-i plăceau mai mult), Cognetti se vedea pe sine într-un soi de criză. Nici re­lația cu prietena nu prea func­ționa, se afla în mijlocul unor că­utări din care nu înțelegea ma­re lucru. Dar i s-a întâmplat să trăiască o revelație mergând, cum altfel decât singur, la cinema.

Into the Wild, adaptarea căr­ții cu același nume scrise de Jon Krakauer, l-a pus pe gânduri. De fapt, avea să spună că, alături de Dead Poets Society, film pe care îl văzuse pe la 16 ani, când lua în calcul că ar putea să devină scriitor, Into the Wild i-a schimbat viața. La aproximativ 8 ani de la acea vizionare avea să dea lovitura cu Cei opt munți, cartea care l-a făcut celebru și care a fost vândută în 20 de țări înainte de a fi publicată, semn că editori din lu­mea întreagă au crezut în ea.

Scrie despre cum vede el lumea

Poate că urmăriți notele de pe good­reads.com, poate că nu; nici eu nu știu cum să le iau uneori, însă în cazul lui Cognetti realitatea este greu de contestat: aproa­pe 15.000 de notări pentru bestsellerul lui și o medie care trece de patru stele (din cinci). Vocea cititorilor, când este atât de puternică într-o anumită direcție, nu are cum să gre­șească.

Cei opt munți este cu adevărat o carte bună, care te introduce ușor în universul acestui scriitor italian și care, dacă-mi permiteți un joc de cuvinte, nu și-a propus să răstoarne munții, ci doar să scrie despre sine și despre cum vede el lumea. Ba mai mult, Cognetti plusează la capitolul simpatie, când nu se alintă, vorbind despre scrisul său; recunoaște că voia să scrie din adolescență și se bucură de succes fără a se rupe de ceea ce a descoperit în sine de-a lungul anilor: nevoia de liniște și singurătate, dorința de a cunoaște mai bine natura și de a privi omul departe de încorsetarea impusă de societate.

Romanul unei prietenii

În Cei opt munți (traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, Polirom, 2017), Cognetti privește lumea prin ochii lui Pietro, un băiețel care ajunge împreună cu părinții lui într-un sătuc de la poalele masivului Monte Rosa. Pietro e nițel plictisit, ca orice băiat de oraș plantat în izolarea de la munte, și nici nu are parte de o atmosferă familială caldă. Mai apropiat de mamă, cea care ține casa și este foarte pricepută în a stabili relații sociale, el este inițiat de tată în taina drumețiilor, care la început îi provoacă repulsie. Se consideră forțat și adeseori i se face rău din cauza efortului. În acest cadru îl cunoaște pe Bruno, un băiat de aceeași vârstă, însă crescut într-o comuniune cu natura care i-a dat dezinvoltură și o aplecare spre a descoperi lucruri noi, de care-l molipsește și pe Pietro.

Bruno are mereu cu el un bas­ton galben, de plastic, cu care îndrumă vacile către iarba înaltă de pe coastele munților și duce cu el mirosul de care Pietro se va îndrăgosti și care reapare în toate scrierile lui Cognetti: un „miros de grajd, fân, lapte prins, pământ reavăn și fum de lemne“.

Pe prietenia dintre Pietro și Bruno, care se va întinde pe câteva zeci de ani, se bazează romanul cu puternică amprentă autobiografică Cei opt munți. Pe cei doi îi unește și relația oarecum asemănătoare cu tații lor, una departe de a fi per­fectă, pentru Pietro simpatia de care ajunge să se bucure Bruno din partea familiei lui fiind un cadru neplăcut, pe care îl privește adeseori cu invidie.

Interesant aici este modul în care, abia când se rupe de cei apropiați (de tată sau de Bruno), Pietro reușește să-i vadă așa cum sunt. Pe tatăl său îl înțelege nu­mai după moartea acestuia, iar Pietro află detalii despre tine­re­țea lui. Abia atunci își dă seama cât de importante erau regulile pe care tatăl i le predase în legătură cu ascensiunile montane: „Aveam câteva reguli clare de urmat: unu, să prinzi un ritm și să-l menții fă­ră să te oprești; doi, să nu vorbești; trei, la răspântii, să alegi mereu drumul care urcă“. Într-un fel, el își învață lecțiile cu întârziere, iar din conștientizarea acestui fapt vine o durere care-i însoțește povestea, una tulburată și de evolu­ția relației lui cu Bruno.

M-am racordat foarte bine la solitudinea despre care vorbește cartea lui Paolo Cognetti, la nevoia de a fi singur pentru a ține totul la distanță și a avea o ima­gine de ansamblu, și în același timp am empatizat cu durerea lui Pietro, care își dă seama că în vieți ca a lui „nu te poți întoarce pe muntele care se află în centrul tuturor celorlalți și la începutul poveștii tale“.

În Cei opt munți este surprins foarte bine felul în care se schim­bă peste ani relația dintre Pietro și Bruno, cum se maturizează fiecare și cum, în ciuda trecerii timpului și a experienței de viață, niciunul nu reușește să se despar­tă de un fel de a fi cimentat în caracterul lor încă din copilărie. Bruno nu-și poate părăsi muntele și sălbăticia, în ciuda falimentului pe care îl cunoaște cu ferma lui, iar Pietro va trăi mereu cu un soi de regret sau de nemulțumire – căutarea singurătății pe munte îl va aduce tot alături de oameni.

Scriitorul în criză și un prieten vechi: muntele

Paradoxul acesta trăit de Pietro în Cei opt munți se vede limpede și în Băiatul sălbatic (traducere din limba italiană de Corina Anton, Polirom, 2018), unde avem un bărbat ajuns pe la 30 de ani, care își caută liniștea în munți. Vlăguit, pierdut și descurajat, personajul care rămâne nenumit urcă în Al­pii italieni, unde închiriază o cabană pe la 1.900 de metri altitudine, pentru a își lua viața de la capăt. Cu ambiții scriito­ricești, dar în blocaj, bărbatul lui Cognetti are în rucsac câteva cărți potrivite contextului, printre ele Henry David Thoreau, Élisée Reclus și, da, Jon Krakauer.

Ironia face ca, în căutarea singurătății, bărbatul să descopere că de fapt oamenii trag la el și el trage la oameni, pe cărări nebănuite. Chiar se alege și cu un câine, Lucky, care ar fi trebuit să păzească cirezi, însă care are un spirit mult prea liber ca să fie dresat.

Fără să știe când i se termină recluziunea, bărbatul redescope­ră muntele și plăcerea de a hoinări fără vreun scop. Chiar spune la un moment dat că avea un program foarte încărcat și riști să nu-l crezi. Cum să aibă un program încărcat cineva care trăiește singur pe munte? Însă el pierde șirul zilelor, găsind moduri fascinante de a fi el însuși între pământ și cer. „Dormeam în haine care miroseau a supă de ceapă, a stufat lăsat pe foc ore în șir, a lână ume­dă și fum de lemne – mirosul pe care aveam să-l păstrez îndelung ca pe un parfum de acasă.“

Ca un adevărat Robinson Crusoe, personajul lui Cognetti, pe care-l putem asimila cu ușu­rință scriitorului, se simte ca un stăpân pe moșia sa și învață tot felul de lucruri: să spargă lemne, să aprindă un foc pe furtună, să sape și să semene o grădiniță de legume, să mulgă o vacă și să facă baloturi de fân, dar ce îi reușește cu adevărat este să simtă pustnicia. Căutând singurătatea, dă tot de oameni și recunoaște: „În aceas­tă privință mă simțeam la fel ca în prima zi“. Totuși schimbarea este evidentă, mai ales că inspirația pentru scris revine, iar modul de a privi muntele și natura este cu totul altul: „peisajul din jurul meu, cu înfățișarea lui atât de autentică și de sălbatică, alcătuit din copaci, pășuni, pâraie, era în realitate produsul multor secole de muncă umană, era un peisaj la fel de artificial precum cel de la oraș. Fără om, nimic din ce era acolo sus n-ar fi avut forma pe care o avea. Nici măcar pârâul, și nici unii dintre copacii maiestuoși“.

Aici, mai mult decât în Cei opt munți, Cognetti pune accentul pe influența negativă a omului asupra naturii, mizând pe aceeași scriitură atașantă și plină de miez, cu descrieri ample și lecții de viață, făcând trecerea de la naratorul preocupat mai degrabă de poveste și de psihicul uman în contact cu natura către cel dornic să se implice și să semnaleze efectele negative ale prezenței umane.

Pe urmele lui Peter Matthiessen

Cel mai puternic se vede această amprentă în Fără să ajungi vreodată în vârf (traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, Polirom, 2020), în fapt jurnalul călătoriei lui Cognetti în Nepal, în jurul muntelui Kailash, considerat sacru. La 40 de ani după ce Peter Matthiessen a publicat Leopardul de zăpadă (carte tradusă tot la Polirom, în 2019), Paolo Cognetti a găsit în această sursă documentară mai mult decât un imbold la dru­me­ție. Asemenea lui Matthiessen, Cognetti – acum de aceeași vârstă cu cea volumului lui Matthiessen – a crescut la Milano și a petrecut un timp la New York, pentru a se izola temporar la o cabană de la munte (Matthiessen în Valtellina, Cognetti în Valle d’Aosta) – așa­dar niște apropieri care nu i-au rămas indiferente lui Paolo Cognetti.

Cu Leopardul de zăpadă în rucsac, pe care îl tot recitește precum un creștin Biblia, Cognetti este însoțit de o adevărată caravană, din care fac parte câțiva dintre prietenii săi, dar și numeroși localnici, plătiți să care corturi ori lucruri necesare deplasării, și cu toate acestea, cum au trecut mai mult de 20 de ani de la ultima lui ascensiune dincolo de 3.000 de metri, pentru el drumul acesta este o adevărată încercare.

Kailash, situat la granița dintre Tibet și Nepal, are peste 6.600 de metri, așadar povestea de aici nu este lipsită de clipe în care, fără pasajele „energizante“ din cartea lui Matthiessen, scriitorului italian i-ar fi fost chiar foarte greu – pentru că niciodată nu a reușit să scape de răul de munte pe care l-a resimțit încă din copilărie.

Aici, prin privirea și condeiul lui Cognetti, cunoști varietatea și ineditul unor locuri care sunt parcă din altă lume. De asemenea, îți dai seama că, după ce a ajuns un scriitor faimos și după ce de atâtea ori și-a căutat liniștea prin izolare, doar acolo, foarte sus, el a reușit să devină parte din natură: „vântul, torentul, lumina, piatra erau din aceeași substanță cu sângele meu, cu fibrele mele, cu organele mele și rezonau cu ele, așa cum toba călugărului îmi zguduise membranele. Bum, bum, bum: eu sunt făcut din asta, din asta, din asta. Muntele mă îndru­ma spre esență“.

Sunt tulburătoare scenele în care descrie ritualul local de înmormântare. De fapt, cu o astfel de scenă se și încheie cartea: un mort este ars, iar cenușa lui este împrăștiată încet pe râu (în alte situații, morții sunt făcuți bucăți și urcați pe un vârf, pentru a reintra în natură odată ce carnea este ciugulită de păsări). Nimeni nu plânge, nimeni nu se vaită inutil, pentru că spiritul mortului, după nu mai mult de 50 de zile, se va întoarce în altă ființă. Și este, în ciuda șocului nostru, ceva liniș­titor și plin de pace în toată ideea asta, deși ne e atât de greu să o acceptăm. Cognetti a câștigat ceva înțelegere asupra umanității nu doar urcând pe munte, ci și privind astfel de momente, pe care le descrie cu empatie.

Ca într-un traseu inițiatic, abia aici, în Fără să ajungi vreodată în vârf, îți dai seama că scriitorul simte muntele și însingurarea așa cum și-a dorit de la bun început. „Aici, în tainițele munților, în vuietul râului, îmi ating pielea ca să văd dacă sunt real. Îmi rostesc numele cu voce tare și nu răspund.“ Abia aici are parte de acea comuniune pe care nu prea o înțelegea Pietro când analiza sălbăticia lui Bruno. Trecut deja prin disperarea unor situații aproape fără ieșire, dar și filtrat prin atâtea și atâtea imagini și peisaje care-ți taie respirația și care sunt aproa­pe imposibil de povestit (deși de cele mai multe ori foarte vizuale, descrierile lui Cognetti sunt une­ori greu de transpus în imagine), Cognetti este în acest jurnal la maturitatea scriiturii lui. Un scriitor clar atașat de natură, atent la transformările ei și care a înțeles că, oricât ai fugi de oameni, îi vei găsi și pe muntele cel mai înalt.

Pe de altă parte, ca și în re­lația cu muntele, pe care trebuie să-l cunoști treptat, să suferi împreună cu el și să treci prin momente-cheie de care să-ți amintești ulterior cu plăcere, la fel ai de lucru și în legătura cu semenii tăi. Nu ai cum să contempli omenirea ca pe un pisc înzăpezit și să te trezești cu apropiați: „la prietenii nu te uiți cum se leagă: ele trebuie întemeiate, construite, au nevoie de fapte memorabile pentru viitor“.

Mă bucur că pe Cognetti muntele nu l-a transformat într-un pustnic și că, chiar după atâtea exemplare vândute, poate să vorbească cu echilibru despre singurătate, spunând că ea nu este neapărat legată de izolarea în natură. Poți fi singur și în aglomerația marilor orașe. Poți să privești de la fereastra apartamentului tău o stradă plină de mașini și să te simți mai singur decât atunci când ieși din cabana ta montană, iar singura ființă de care dai este o cățelușă veselă ce abia așteaptă să ți-o ia înainte pe vreo cărare.

„…uneori, ca să mergi înainte, trebuie să faci un pas înapoi. Cu condiţia să ai umilinţa s-o recunoşti.” – Paolo Cognetti, Cei opt munţi

„Îi spusesem că nu îmi plăceau regulile şi stăpânii şi că la oraş mă simţeam închis în cuşcă: dacă pentru a trăi aşa cum voiam trebuia să stau singur în creierii munţilor, ei bine, acceptam singurătatea în schimbul libertăţii pe care mi-o dădea.” – Paolo Cognetti, Băiatul sălbatic

„Vântul nu s-ar vedea dacă n-ar exista ceva care să fluture: steguleţele fac vizibil invizibilul.” – Paolo Cognetti, Fără să ajungi vreodată în vârf

FOTO 1: Roberta Roberto

Galerie foto