Interviu  -  Eli Badica  -  

Scriitorul francez Mathias Énard (n. 1972) a studiat civilizațiile arabe și persane la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris și a petrecut mult timp în Orientul Mijlociu (Iran, Egipt, Liban) pentru cercetare. La începutul anilor 2000, s-a stabilit la Barcelona, unde a tradus din limba arabă, a scris despre arta islamică și a predat limba arabă la Universitatea Autonomă Barcelona 2. După 2010 a locuit la Roma, la Berlin – timp de doi ani, având și o bursă de scriere –, apoi a predat în Belgia, la Bruxelles, iar de anul acesta predă literatură comparată în Elveția, la Berna și la Zürich. A colaborat cu mai multe reviste culturale și a participat la înființarea revistei „Inculte à Paris“.

În 2003, a debutat cu romanul La Perfection du tir, care a obținut Premiul celor Cinci Continente ale Francofoniei și Premiul Edmée-de-La-Rochefoucauld. După alte două romane, a publicat Zone (2008), un roman scris într-o singură frază lungă de 500 de pagini, care a fost distins cu șase premii literare. În 2010, a apărut Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Nemira, 2017), care a fost recompensat cu Premiul Goncourt des Lycéens, iar în 2015 a câștigat Premiul Goncourt pentru romanul Busola (Nemira, 2018), carte aflată în 2017 și pe lista scurtă a Man Booker International. Romanul Dorință, cel mai recent publicat, este cel de-al zecelea volum semnat de autor; a apărut în toamna anului trecut și în traducere românească, tot la Editura Nemira, în colecția „Babel“, coordonată de Dana Ionescu, și tot în traducerea lui Cristian Fulaș, ca și celelalte două. Cărțile lui Énard sunt construcții rafinate, erudite, livrești, frazele sale sunt hipno­tizante, poetice, ritmul lor este muzical, subiectele sale sunt eclectice, complexe, proble­matizante.

În octombrie 2019, scriitorul francez a venit în România la invitația Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, unde a participat la cea de-a patra Seară FILIT, moderată de dramaturgul și scriitorul Matei Vișniec. De la Iași a mers la București, unde s-a întâlnit cu cititorii români în cadrul a două evenimente organizate de Institutul Francez și de Editura Nemira. Énard a electrizat publicul românesc cu energia și jovialitatea sa, cu umorul său, cu onestitatea dezarmantă, cu poveștile pe care le-a împărtășit și cu remarcile sale în legătură cu lumea arabă, cu dihotomia Orient – Occident, cu literatura angajată și cea subversivă ș.a.m.d.

Deși ne-am întâlnit și la Iași, și la București, dialogul nostru (înlesnit de Simona Modreanu, căreia îi mulțumesc) a avut loc la FILIT și a fost precum o furtună de ploaie vara: scurt, intens, reconfortant. Așa cum sper să vi se pară și dumneavoastră.

A fost vreun moment în care ați decis, grație unui lucru/ unei întâmplări, că vreți să fiți scriitor sau a fost ceva care s-a copt de-a lungul timpului?

N-am hotărât într-un moment anu­me să fiu scriitor. Nici nu cred că este o decizie pe care o iei cu adevărat, cred că e ceva care pur și simplu se întâmplă.

Întotdeauna am citit foarte mult și am avut o relație foarte strânsă cu scrisul. E drept însă că multă vreme relația mea cu scrisul a fost mai mult una științifică, academică, citeam, redactam lucrări, articole și teze de doctorat, habar n-aveam pe-atunci că o să sfârșesc prin a scrie ficțiune.

Așadar, nu există un moment zero care a declanșat totul, unul în care m-am văzut scriitor. Cu toate astea, a fost totuși un soi de tranziție care m-a făcut să trec de la scrierea academică la roman; dar asta s-a întâmplat destul de târziu, nu ca la alții, din copilărie sau adolescență, ci abia după 30 de ani.

Ce ați aflat despre dumneavoastră prin literatură?

Cel mai important lucru e că am aflat că-mi place mult să scriu literatură. Ah, și am mai aflat că sunt răbdător. Durează mult, tare mult să scrii un roman.

Cum credeți că v-a influențat stilul literar – mă refer la frazare, ritm, fonduri lexicale etc. – faptul că gândiți, scrieți și vorbiți limbi atât de multe și atât de diferite?

Cred că lucrul ăsta mi-a transformat destul de mult stilul, într-a­devăr. Și nu numai materia limbii, ci și tematica abordată – în raport cu alte lucrări, alți autori; literatura arabă și literatura persană în special m-au influențat foarte mult. Iar faptul că trăiesc de foarte mult timp în afara Franței face ca franceza mea să fie puțin stranie, contaminată. De exemplu, mulți corectori mi-au spus că unele fraze nu prea sună franțuzește. Trebuie să recunosc că uneori nu func­ționează, că limba mea e parazitată, puternic influențată de contactul cu alte limbi. Dar e și nostim câteodată ce iese.

Și totuși nu v-ați gândit niciodată să scrieți în altă limbă.

Nu ficțiune. Am scris pentru ziare, de exemplu, în spaniolă, în catalană, în arabă. Dar nu romane, nu pot.

Ați avut enorm de multe cronici la cărțile dumneavoastră. Este ceva ce nu a spus nimeni niciodată despre una dintre cele trei cărți traduse în limba română și v-ar fi plăcut să fie observat? Sau poate ați fost dezamăgit de vreo perspectivă?

Sincer, cred că nu se insistă suficient de mult asupra faptului că cele trei sunt romane de dragoste. Oamenii insistă mult prea mult asupra aspectului intelectual al romanelor mele, dar, pentru mi­ne, sunt în primul rând niște romane de dragoste.

Bine, se insistă și asupra aspectului politic al acestora.

Da, da. Sigur, cărțile au de-a face și cu asta, dar mi-ar plăcea să se vorbească și despre iubirea din ele.

V-ați eliberat de vreo idee preconcepută prin intermediul literaturii (nu neapărat a dumneavoastră)?

În ultimii douăzeci de ani, am cercetat dinamica relației dintre Est și Vest, dintre Orient și Occident, e ceva ce mă interesează mult. Dar nu reușești niciodată, de fapt, să te debarasezi complet de ideile preconcepute pe care le-ai dobândit de-a lungul timpului, într-un fel sau altul. Poți, însă, lucra asupra unei forme de colonizare a gândirii, într-o lume postcolonială sau decolonializată, într-o perspectivă nouă sau, în orice caz, făcând dreptate ambelor perspective, fiind conștient, în același timp, că vorbești pornind de la locul în care te-ai născut, în care exiști, deci cu adevărat din punctul tău de vedere – în acest caz, din punctul de vedere al centrului Europei, să spunem.

Pornind cumva de la Busola, care vorbește și despre frontiere, aveți vreo graniță personală în literatură, este ceva peste care nu ați trece?

Nu, nu cred. Consider că literatura e un spațiu deschis, care îți permite să te duci spre celălalt fără frontiere.

Cum găsiți subiectele pentru cărți? Cum funcționează căutarea aceasta pentru dumneavoastră?

De multe ori, ni se pare că subiectele ne aleg pe noi și nu invers. Când consacri mai mulți ani de viață unui proiect, unei idei, înseamnă în general că acesta corespunde totuși unei părți din tine, altfel nu poți merge până la capăt. Cred că subiectul e destul de confuz la început pentru mine. Poate fi și doar o intuiție, cum e cazul orientalismului: m-am gândit că trebuie să fie ceva interesant de găsit acolo, aș că am început să scormonesc în direcția asta și să construiesc un aparat romanesc pentru a exprima acest concept.

Cum a fost experiența de a scrie o carte „comandată“, cum e cazul Dorinței, un volum publicat pentru a însoți expoziția „Éblouissante Venise“ de la Grand Palais din 2018?

Asta a fost foarte interesant, tocmai pentru că ideea subiectului e specială, expoziția era dedicată picturii venețiene de secol XVIII. Am avut norocul să locuiesc la Veneția o vreme și, când mi s-a propus să scriu despre Veneția secolului al XVIII-lea, eram deja destul de familiar cu locul și cu istoria lui. Sigur, era și ceva care nu-mi suna deloc spontan, dar îmi era, în egală măsură, apropiat, atinsesem subiectul în romanul Zone. Deci am plonjat cu ușu­rin­ță. Ce a fost dificil după aceea a fost forma, care era de asemenea impusă, trebuia să fie și scurt, și lung – mai scurt decât aveam nevoie pentru a dezvolta un roman, mai lung decât ar fi fost necesar pentru a fi o nuvelă, așa că mi-a fost destul de greu să găsesc un echilibru.

Tocmai de aceea cred că a ieșit un volum atipic. Sigur, se poate observa stilul dumneavoastră, dar e în mod clar o carte foarte diferită de celelalte.

Da, așa e. Mă recunosc mai puțin în ea. N-am avut libertatea absolută pe care o aveam de obicei.

Bine, tot o poveste de dragoste e.

Categoric! Tragică chiar.

E vreuna dintre cele zece cărți ale dumneavoastră pe care acum regretați că ați scris-o/ publicat-o?

Da. Cel de-al doilea roman al meu, Remonter l’Orénoque.

De ce?

Pentru că este un roman foarte prost.

În ce sens, mai concret?

Nu sunt eu acolo, iar romanul nu corespunde imaginii pe care mi-o făcusem despre subiectul respectiv. E absolut ratat, nu e deloc ceea ce aș fi vrut să spun, din păcate.

Și, în cazul acesta, faceți ceva pentru a împiedica tipărirea unui alt tiraj, să zicem, sau traducerea romanului?

Nu, nu mă opun în nici un fel, editura face ce vrea. Este deja tradus în spaniolă, în italiană și în rusă. Și s-a făcut și un film după cartea aceea.

Mă refeream de acum încolo. Sau, în fine, de când ați realizat că este un roman slab.

Nu, nu ar fi corect. Cartea există, nu o pot face să nu mai existe, nu are sens să o reneg, așa că își urmează cursul fără intervențiile mele.

Care e cea mai plăcută etapă pentru dumneavoastră: a scrie sau a rescrie?

Aceea de a scrie, clar. Nu e dezagreabil nici să redactez, să corectez, dar pagina albă e cea mai atrăgătoare pentru mine.

V-ați gândit vreodată care este scopul literaturii dumneavoastră?

Nu, dar pot să mă gândesc acum. Poate un scop pentru cititor?

Sigur.

Atunci ar fi de a-i propune explorarea a ceva, o aventură, și de a încerca să-l fac să participe, să-l iau cu mine într-o călătorie.

Așteptați ceva de la literatura dumneavoastră?

Nu chiar. Nu am nici o așteptare de la cărțile mele. Lucrul acesta nu cred că ține neapărat de autor. Eu scriu cărți, dar, odată ce le public, ele aparțin cititorilor, traducătorilor ș.a.m.d. Ele își trăiesc viața fără mine, au destinul lor, eu nici măcar nu le mai recitesc vreodată după ce au fost tipărite, mă despart de ele și trec la următorul proiect.

Cărui scriitor v-ar plăcea/ v-ar fi plăcut să-i dați una dintre cărțile dumneavoastră și să fi primit de la acesta/ aceasta un feedback pozitiv?

E o întrebare tare frumoasă. Mă gândesc, desigur, la scriitorii din trecut, cu care nu mai am ocazia să comunic în vreun fel… Uite, mi-ar fi plăcut să-i dau unul dintre romanele mele lui Alexandre Dumas.

Care dintre ele?

Busola, cred.

De ce?

Ca să vadă în ce măsură s-a schimbat literatura astăzi în raport cu ceea ce se scria în secolul al XIX-lea. Ar fi tare simpatic. M-am entuziasmat acum.

Mai aproape de contemporan, mi-ar fi plăcut foarte mult – și asta, din păcate, din orgoliu – ca Thomas Bernhard să-mi citească cărțile, e unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX. Dar nu prea citea cărți ale confraților, așa că…

Să ne imaginăm că intrați acum într-o librărie din Iași și zăriți pe cineva răsfoind una dintre cărțile dumneavoastră. Care ar fi reacția dumneavoastră? Ați merge la persoana respectivă, i-ați spune ceva?

Cred că l-aș observa de la dis­tanță, fără a interveni, căci m-aș teme că prezența fizică a autorului ar tulbura imaginația acestui potențial cititor.

FOTO 2: Eli Bădică

Galerie foto