Cum scriam săptămâna trecută, epidemia de coronavirus a dus în România (ca peste tot) și la descoperirea primilor țapi ispășitori autohtoni.
Cei dintâi au fost românii din diaspora, despre care mai că îți venea să crezi că sunt chitiți să ne aducă boala în țară odată cu întoarcerea lor. Și-atunci, brusc, s-au reactivat toate clișeele negative despre „căpșunari“ (apelativ oricum disprețuitor). Ne-am văzut invadați de hoți, pești și prostituate plecați la „muncă“ în Occident și întorși cu covid-19. De parcă nici n-ar fi vorba de cetățeni români, ci de niște invadatori. Asta deși Spania și Italia – de exemplu – erau înțesate mai degrabă cu românce care îngrijeau bătrâni și bătrâne, faimoasele badante fără de care – cum îmi spunea o dată o scriitoare ce a stat o vreme în Italia – sistemul de sănătate al acelei țări ar fi suferit un șoc. Doar că epidemia de acum a țintit în primul rând bătrânii, cu sistemele lor imunitare slăbite, și i-a secerat cu zecile de mii. Iar zeci de mii de românce, femei care adesea și-au lăsat copiii în țară și au plecat ca să se zbată pentru pâinea zilnică, au rămas fără slujbe, fără perspective de slujbă, într-o țară străină, cuprinsă de o epidemie ucigașă. Ce-ar fi trebuit să facă? Ce faci când simți spectrul morții apropiindu-se și nu ai pe nimeni și nimic de care să te sprijini? Unde să fugi? Acasă, desigur, lângă ai tăi, unde, chiar de o fi să te îmbolnăvești, măcar ai alături familia, neamurile, prietenii – fie și simbolic, că ai tăi s-ar putea să te ocolească o vreme. Te întorci acasă, e reacția normală, cea mai omenească – iar dacă te zbați să treci granița în România, asta nu te face automat prostituată sau jefuitor de bancomate. Două săptămâni de carantină sunt un preț mic pentru împăcarea pe care o simți acasă, oricât de amărâtă ar fi casa aceea.
După românii din diaspora, s-a găsit o altă categorie de concetățeni blamabili, agenți interni ai coronavirusului: bătrânii. Bătrânii neascultători, care refuză să stea în case și ies să umble în cârduri prin orașe și sate, deși moartea pândește la fiecare colț. Am citit și auzit sute de apostrofări la adresa vârstnicilor insensibili, a babelor și moșilor care circulă brambura pe stradă – ca și cum o bună parte din vina pentru răspândirea bolii ar fi a lor, a plimbăreților pensionari. Numai că ei, bătrânii, sunt mai degrabă victime (adesea victime sigure) și nu propagatori ai bolii. Mulți au puține contacte cu alți oameni sau chiar nici unul: adesea stau singuri, închiși în apartamentele lor, și așteaptă… ce? Nimic. Să mai treacă o zi, să se mai scurgă o noapte. Să vină ultima zi. Da, noi pretindem că, izolându-i, îi apărăm, îi ținem în viață – în cușcă, dar vii. Dar pentru ei însingurarea, liniștea monotonă a fiecărei zile, fie că e miercuri sau duminică, e mai rea decât coronavirusul. Așa că ies, unul câte unul, fiecare în legea lui, și umblă pe stradă, fac când și când cumpărături, văd copacii înflorind, respiră aer de primăvară și simt că mai trăiesc.
Epidemia asta a provocat, după teamă și îngrijorare, multă frustrare, multă mânie neconsumată, care trebuia canalizată și descărcată undeva. Și poate că fiecare dintre noi va fi având mici probleme nerezolvate cu bătrânii – cu anumiți bătrâni –, cei odinioară puternici și autoritari. Complexe freudiene. Revolte înăbușite. Frustrări sociale. Nu știu. Cert e că acum, când rolurile s-au inversat, când puterea celor odinioară puternici a trecut în alte mâini, tinerii și mai maturii s-au simțit sfidați de micile teribilisme ale vârstnicilor ajunși – în sfârșit – la cheremul nostru. I-am pedepsit cu oprobriul și cu interdicția ieșirii din casă.
Să fim sinceri: dincolo de clișeele retorice și de unele figuri personalizate sentimental, bătrânii ca grup nu ne plac. De fapt nu bătrânii, ci bătrânețea, degradarea fizică, bolile, tot ce ne amintește de efemeritatea noastră. De mortalitate. În vreme de pandemie, de boală și moarte, ajungi să-i vezi, inevitabil, ca pe un semn, o prevestire a ceea ce ne așteaptă. Îi privești chiorâș, ca pe mărturia sfârșitului inevitabil, azi mână în mână cu coronavirusul.
Așa se întâmplă întotdeauna, în orice criză: fără țapi ispășitori nu se poate. Și n-aveți grijă, tuturor ne vine rândul.