Volumul Fake news în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri cu cenzura comunistă de Ioan T. Morar este în curs de apariție la Editura Polirom, disponibil deja în format digital.
Cum a ajuns Rambo un utecist fruntaș
După ce manuscrisul a fost trimis de Polirom la tipar m-am gândit că aș mai fi avut câte ceva de zis în zona fake news-ului. Unele dintre întâmplări le-am omis eu în mod intenționat, ca să nu devină cartea prea voluminoasă, altele mi-au venit în minte abia acum. Poate că, dacă va exista o a doua ediție, voi mai adăuga ceva.
De pildă, n-am vorbit în carte despre vizionările de casete video în grupuri de prieteni sau despre cele organizate la limita legalității de instituții de spectacol care trebuiau să se autofinanțeze. Asta se întâmpla în săli de câteva zeci de locuri, cu bilete mai mult sau mai puțin trecute prin contabilitate. În general, în vizionările publice (pe la teatre, case de cultură, case ale tineretului), casetele erau preponderent cu filme de acțiune, de preferință karate, kung fu etc. Erau filme piratate de cele mai multe ori, unele cu subtitrări ciudate, în alte limbi, dublate de vocea „haiducului“ traducerilor, Irina Margareta Nistor (de cele mai multe ori). Imaginile nu erau foarte clare mereu, dar era ceva altfel, neoficial, neîncărcat de propaganda comunistă…
Rețeaua proiecțiilor și împrumuturilor era un fel de Netflix al epocii, în care puteai găsi, pe la posesorii de casete, zeci și zeci de filme, mediocre în cea mai mare parte. Proiecțiile produceau bani care ajutau organizatorii să plătească salariile sau să-și sporească inventarul.
În afara „ședințelor video“ (am văzut și formularea asta în epocă), exista rețeaua de posesori individuali de aparate de redare video, obținute cu greu, pe sub mână sau, cu pile, de la consignațiile unde se vindea marfa confiscată de organele statului. Cine avea „videocasetofon“ și cu înregistrare era și mai bogat, putea să multiplice filme, pe prietenie sau contra cost. „Marfa nouă“ sosită în România circula destul de bine, reușind să se răspândească în toate orașele în scurt timp. Mai greu era pentru publicul amator de filme de artă, pentru că astea se iveau mai rar, nu erau atât de „productive“ precum filmele „cu bătăi“.
În anii ’80 era foarte probabil să ai un prieten care are „videocasetofon“ sau măcar un prieten care are un prieten la care puteai să ajungi să vezi o serie de filme. Existau proiecții pirat, făcute în privat, cu o taxă modică în care intrau două-trei filme văzute la grămadă și la întâmplare. Nu știai ce „se va da“. Uneori, sâmbăta noaptea, cu un preț mai mare, puteai rămâne până în zori să te bucuri de această formă de libertate clandestină a filmelor necenzurate de partid.
Sigur că pentru cei care au trăit în epocă ceea ce am spus mai sus e un lucru știut. Deși era în bună măsură un fenomen subteran, toată lumea știa asta. Sunt convins că și nomenclatura de partid se bucura de proiecții video, așa că nu avea nevoie să tulbure apele și să sperie sursele clandestine de adus casete în țară. Iar Securitatea tolera aceste adunări secrete de oameni în care nu se discuta politică, nu se punea țara la cale, ci tinerii erau anesteziați ore în șir cu filme de slabă calitate.
Nu mai țin minte exact cum, dar am ajuns să fiu invitat la o proiecție video la cineva înstărit din Timișoara, o proiecție doar pentru prieteni, fără taxă. Cred că, totuși, am ajuns acolo prin Tudorel Urian, fost coleg la filologie, actualmente critic literar. M-am revăzut acum vreo zece ani cu Dușan, cel care a organizat la el acasă proiecția, lucrează acum la o foarte cunoscută multinațională, într-un post de conducere. El mi-a reîmprospătat povestea și mi-a spus: „păcat că nu avem o înregistrare din seara aia“, i-ar eu i-am spus că ne-a ferit Dumnezeu, atunci, de înregistrări, cine știe pe unde ar fi ajuns.
Unul din filmele pe care urma să le vedem era Rambo – First Blood, primul din seria Rambo.
S-a pornit caseta și am avut surpriza să constatăm că filmul era dublat în nemțește. Nimeni dintre noi, cei prezenți, vreo cincisprezece, douăzeci, nu știa limba… Eram într-un mic impas, nici Dușan nu știa asta cu dublarea, nu mai văzuse filmul. Atunci am blufat și am spus că voi traduce eu filmul. „Știi nemțește?“, m-au întrebat. Am spus că nu știu, dar asta nu mă încurcă. Pur și simplu am construit un scenariu paralel. Inspirat de clișeele filmelor cu șantierele patriei, l-am transformat pe Rambo în tânăr utecist român care vine acasă după armată și-și dă seama că organizația de UTC din comuna sa nu și-a făcut planul ca colectare de fier vechi. Și după fiecare din mașinile lovite sau aruncate în aer, în traducerea mea, Rambo spunea: „Așa se face planul la fier vechi, tovarăși!“. Ajunsesem să traduc paralel la replică. Am fost în formă și mi-au ieșit foarte multe glume, date mai ales de absurdul dialogurilor grefate de mine pe filmul american. Râdeam în hohote, cu toții, chiar în timpul scenelor sângeroase, care în varianta mea erau ședințe de UTC cu demascări ale unor elemente nocive… Ceilalți s-au prins foarte repede în joc și reacționau la varianta mea, aproape uitând adevărata poveste din filmul lui Stallone. A fost o seară în care toți cei de-acolo am trăit un moment de complicitate și am râs de stereotipurile cinematografiei românești.
O seară în care, într-o casă din Timișoara, am fost liberi pentru câteva ore. Apoi, din păcate, ieșind de acolo, am reintrat în Epoca Nicolae Ceaușescu, ne-am întors la realitate.
După 89 am văzut filmul în condiții normale (la cinema? La tv? – nu mai știu precis), dar nu mi s-a mai părut interesant pentru că, de data asta, eram liber să fiu liber!