Interviu  -  Aryna Creanga  -  

Deși a fost pus în față în față cu problemele statului în repetate rânduri, a fost închis în Iugoslavia comunistă pentru „neascultare jurnalistică“ și a purtat cu el zi de zi amintirile dintr-o copilărie în care tatăl, susținător al partizanilor sloveni, s-a întors acasă dintr-un lagăr de concentrare, scriitorul sloven Drago Jančar și-a păstrat constantă curiozitatea și speranța în puterea binelui și a relațiilor dintre oameni. Iubirea, pasiunea, trădarea sau gelozia – toate fac parte din lucrurile pe care alege să le plaseze în mijlocul romanelor sale, construind în jurul lor contexte istorice pe care le poate descrie perfect, folosindu-se de propriile amintiri. Singura sa carte tradusă în limba română, Azi-noapte am văzut-o, a fost publicată în Slovenia în anul 2010 și i-a adus autorului a treia oară Premiul Kresnik pentru proză în anul următor.

Tatăl dumneavoastră s-a alăturat partizanilor sloveni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ce amintiri aveți legate de el, în perioada aceea?

Tatăl meu a fost chiar într-un la­găr de concentrare. Nu fusese chiar alături de partizani, dar era într-un grup de susținere a lor și de aceea l-au trimis acolo și a devenit prizonier. Copilăria mea a fost foarte plină de astfel de po­vești dure, legate de supra­vie­țuire. Lui, în mod special, nu îi făcea plăcere deloc să vorbească despre ce trăise, dar uneori, copil fiind, știu că ascultam la ora patru dimineața poveștile lor – ale lui și prietenilor lui aflați în vizită –, beau împreună și scoteau la iveală tot felul de povești din război. Le ascultam istorisirile și cântecele, dar eram mai mult speriat, nu-mi făcea plăcere să le aud.

Și dumneavoastră ați fost închis în Iugoslavia pentru aproximativ trei luni.

Ironia atunci a fost că am fost închis chiar în închisoarea în care tatăl meu a fost prizonier, înainte să-l trimită în lagăr. Este vorba de­spre o închisoare foarte veche, austro-ungară, din Maribor, foar­te bine cunoscută pentru prizonieratul politic. Când am ajuns acolo, m-am gândit că istoria își bate joc de mine; tatăl meu închis de Gestapo, iar eu închis de sistemul comunist.

Dar nu am stat mult acolo – sentința mea a fost de un an, dar după trei luni am fost iertat, deci am stat doar o perioadă scurtă, care a fost o experiență interesantă. Știu sigur că acolo am întâlnit tipologii de oameni pe care n-am să le mai întâlnesc în toată viața mea. Erau în mare parte de­ținuți de drept comun. Nu erau atât de mulți prizonieri politici ca mine în Iugoslavia de atunci.

După acele trei luni de închisoare, când am ieșit, problema a fost că nu am putut începe să public rapid, pentru că eram un autor foarte tânăr – și aceasta a fost pedeapsa mai puternică pentru mine, mai puternică chiar decât închisoarea. Dar apoi, pas cu pas, am început să public – am scris primul meu roman mai am­plu, care vorbește despre In­chi­ziție; un roman care includea cumva și fragmente din experi­ența mea. A avut un succes imediat, a fost tradus în multe limbi și am revenit înapoi la viața mea normală cu ajutorul lui.

„Mie jurnalismul nu mi-a făcut nici un rău“

Cum v-a ajutat jurnalismul, v-a făcut un scriitor mai bun?

Am fost jurnalist pentru trei ani și îmi amintesc de anii aceștia cu mare drag. A fost interesant pentru mine să încerc și asta – mulți spun că jurnalismul strică scriitura, dar eu nu cred. Am cunoscut mulți oameni, am fost implicat în proiecte numeroase și am călătorit în diverse țări – eram tânăr și curios și pentru mine a contat mult.

Pe Gabriel García Márquez l-au criticat mulți pentru că era jurnalist, dar el era mereu mândru de asta și spunea că jurnalismul îl face un scriitor mult mai bun. Sunt de aceeași părere, mie jurnalismul nu mi-a făcut nici un rău.

Când ați început să scrieți altceva, în afară de materiale jurnalistice?

Chiar atunci, în timp ce practicam meseria aceasta, încercam să le fac pe amândouă. Am fost prima dată redactorul-șef al unei reviste studențești – atunci am avut și primul meu conflict cu autori­tă­țile. Era o publicație care aparți­nea universității din Maribor, iar eu am scris un editorial pe prima pagină despre principiile pluralismului. Nu am avut însă vreo idee ascunsă de a schimba sistemul sau de a deranja în vreun fel partidul comunist. Ideea mea era că ar trebui să avem puțin mai mult oxigen, mai multă libertate, eram doar idealist, căci așa fusesem educat de acasă. Nu prea știam pe atunci multe despre re­voluție. Dar după textul acesta mic, autoritățile au trimis câteva pagini de nemulțumiri univer­sității. Urmările au fost închiderea ziarului și demiterea întregii redacții studențești. Cred totuși că atunci am realizat la modul serios că ceva era în neregulă cu societatea în care trăiam.

Apoi am început să am mai multe probleme. Dar mi se pare că de atunci a trecut atât de mult timp, încât nu port pică nimănui și nu simt că sunt rănit încă în vreun fel de lucrurile întâmplate. Cred că mulți oameni cară după ei întreaga viață experiențe asemănătoare ca pe niște greutăți și ajung să urască pe toată lumea din cauza lor. Dacă te gândești doar la lucrurile care ți s-au întâmplat ție, o să trăiești doar cu ele toată viața și nu e sănătos. Eu, prin scris, le-am dat uitării pe toate.

A fost scrisul un soi de eliberare?

Da, întotdeauna. Literatura a fost cea care m-a ajutat să trăiesc. Când eram în școala generală, literatura era mereu un fel de înlocuitor pentru toate lucrurile nefericite din viața mea. Acasă nu era totul tocmai în regulă, date fiind experiențele tatălui meu, nu eram bun la sport sau la matematică – dar când aveam de scris ceva, știam că e ceva ce pot face bine. După teste la diverse materii care implicau creativitate, țin minte că profesoara mergea în fața clasei și spunea că astăzi vom citi ce a scris Drago în lucrarea lui (râde). Și cred că asta era bucuria mea, înlocuirea lucrurilor la care aveam mai puțin succes.

Și cum de ați ales totuși ca la universitate să studiați Drept, și nu literatură?

S-a întâmplat, dar nu l-am practicat niciodată. După ce am terminat studiile, m-am angajat ca jurnalist, m-am apucat de dramaturgie, apoi m-am mutat în redac­ția unei edituri și în cele din urmă m-am apucat de scris.

În Azi-noapte am văzut-o ați pornit de la o poveste reală. Este mai simplu să porniți de la adevăr sau să creați de la zero?

Cred că ține de tine – de cât de puternic te poate prinde subiectul, tema despre care scrii. În cazul acesta, am citit într-o cronică toată povestea – și într-un mic capitol am văzut cum au trecut în revistă că au fost lichidate două persoane din greșeală pentru că au crezut că erau colaboratorii germanilor – lucru care s-a dovedit neadevărat, deci ceea ce se întâmplase era o tragedie. A fost limpede mai târziu că nu colaboraseră cu nimeni. Fusese implicată în poveste o femeie extraordinară, puțin extravagantă, cu o gândire extrem de liberă – și imediat m-a prins. Așa că fix când am citit despre ea, am avut în minte chiar titlul poveștii: „Azi-noapte am văzut-o“. Am decis atunci să urmez firul romanului și l-am terminat de scris extrem de repede, în mai puțin de două luni.

În cazul ultimului roman, care a avut mult succes în Germania, am inventat totul de la zero. Dar acolo este experiența mea, pentru că în toată copilăria am ascultat povești foarte dure despre cel de-al Doilea Război Mondial. Așa că am inserat o poveste de dragoste în toată această atmosferă foarte familiară mie, construită din amintirile mele. Deși am practicat ambele metode, nu aș putea spune care dintre ele este mai simplă.

„Nu-mi place și nu vreau ca romanele mele să ajungă la public drept romane politice“

La întâlnirea Scriitori în centru petrecută la Casa FILIT ați spus că dumneavoastră nu scrieți romane politice și că oamenii ar trebui să descopere numai povestea, ignorând partea politică a cărții. Cum este posibilă divizarea aceasta a lor?

Nu putem trăi fără politică. Politica dictează ce se întâmplă în viețile noastre și întotdeauna ne influențează viețile. Lucrul de ca­re mi-e frică este acela că atunci când încep să scriu povești de dragoste precum acestea ale mele, că cine o va citi – cititor, interpret, critic literar – va vedea romanul doar dintr-o perspectivă socială, a circumstanțelor în care se întâmplă toate. Dar în centrul acestor circumstanțe complicate aș vrea să vadă în primul rând că acolo stă o poveste personală, una de dragoste, căci nimic nu poate să se opună iubirii.

Nu-mi place și nu vreau ca romanele mele să ajungă la public drept romane politice. Sigur, ele sunt conectate de viața politică și de schimbările petrecute în societate. Le înțeleg, vreau să vorbesc despre ele, dar nu vreau să le transform în centrul romanelor mele – în centrul romanelor mele stau întotdeauna relațiile dintre oameni: dragostea, pasiunea, trădarea, ura, paradoxurile, surprizele.

Încercați să oferiți romanelor o morală, pe care s-o transmită cititorului?

Cred că fiecare scriitor încearcă să facă asta. Eu da, cu siguranță. Chiar și atunci când scriu lucruri întunecate, pornesc de la premisa că există o lumină la capătul tunelului pe care încep să o caut. Așa că pot spune că nu sunt moralist sau pedagog, predicator – dar dacă descrii relații complicate din­tre oameni, atunci automat vorbești despre lucruri așa cum ele nu ar trebui să fie. Nu spun limpede, negru pe alb, cum ar trebui să fie sau nu, eu doar descriu situațiile și cititorul poate să vadă singur ce e greșit acolo și, mai departe, să se întrebe singur ce are de învățat.

Eu lupt pentru personajele mele, spre exemplu. Trebuie să fiu convins de ele în totalitate. Flaubert a spus: „Madame Bovary, c’est moi“. Aceasta este propoziția crucială despre fiecare scriitor. Dacă scriu despre un anumit om, trebuie să-l înțeleg întru totul. Pare simplu, dar nu este. Trebuie să trăiești cu eroii tăi și nu este mereu simplu.

Trăiți cu ei și după publicarea romanelor?

Da, de multe ori da. Încerc să îi uit, însă în cazul acesta, cu Azi-noapte am văzut-o, nu a fost ceva simplu de uitat.