Scrisul e o industrie a nuanțelor. Nu așteptăm de la scriitori să ne spună că e alb sau negru, ci că e complicat.
S-a muncit secole de-a rândul pentru ca azi nuanța să devină o obligație. Această obligație e pe de-o parte întemeiată cultural pe bogata jurisprudență a moraliștilor francezi și a romanului modern, și pe de alta e un corolar hedonist-libertarianist al obsesiei individualismului – totul e „de la caz la caz“, suntem unici, fiecare din noi are dreptate în felul nostru. Bineînțeles că se vinde bine în continuare și literatura comercială a kitschului eficient, în care un bărbat sărac iubește tare de tot o femeie bogată care nu-l iubește deloc. Cultura entertainment-ului (oare e o contradicție în termeni?) va dispărea ultima. Totuși, cititorul cu oarecare educație nu mai e interesat de faptul că să pleci la război „e greu“ sau că privirea ei „te sfredelește“. El a fost crescut în stilistica banală a evitării locului comun – care generează un nou strat de clișee.
În același timp însă, un talent excesiv pentru nuanțe trezește și o admirație sceptică, așa cum poți să admiri un om de știință care concepe explozibili, dar asta nu te face să vrei să vizitezi cu el sera Grădinii Botanice. Pe scurt, dacă te descurci prea bine cu nuanțele, apar automat îndoieli că poți fi un om dintr-o bucată. Nostalgia după asemenea oameni e în creștere. Ba chiar aș zice că, dacă la capătul de jos se află literatura de consum fără nuanțe, iar apoi, într-o poziție intermediară, pentru cititorul cu oarece educație vine literatura cu nuanțe, pentru cititorul foarte educat o mare atracție o prezintă întoarcerea la cultura care renunță la nuanțe, care tranșează bărbătește. Cultura de consum pentru elitele cele mai pretențioase are asemănări ciudate cu distracțiile populare. (S-ar putea scrie o istorie a derapajelor elitelor atât către sofisticare sterilă, cât și către trivialitate vitalistă. Poate bat câmpii nițel, dar am impresia că e ceva valabil aici.)
În altă ordine de idei, un dialog despre nuanțe care mi-a rămas în minte douăzeci de ani apare în Ultimele zile ale Europei – o călătorie diplomatică în 1939. Povestește ministrul de externe de atunci al României, Grigore Gafencu: „Ce voia Germania? Să alipească Danzigul la Reich, permițându-i să rămână în spațiul economic al Poloniei. Și ce dorea Polonia? Să permită populației germane din Danzig să se administreze în mod liber (…). În esență, este vorba doar de o chestiune de nuanțe, îi declarase Franassovici, ambasadorul României, colegului său german, vrând să-i sondeze intențiile. Vă înșelați, îi răspunsese contele von Moltke (…). Nu este o chestiune de nuanțe, ci de culori. Vedeți această hartă a Europei? Germania este marcată cu galben, iar statul liber Danzig cu albastru. Ei bine, mica pată albastră trebuie să dispară. În locul ei trebuie să apară culoarea galbenă“.
Discuția de la Varșovia între cei doi ambasadori amintește că albastrul închis și albastrul deschis al unora sunt mortale. „Pământul ăsta trebuie să devină al meu“ sau „nu mai vreau să fiu cu tine“ sunt livrate ca un enunț de nuanță. Iar radicalismul e adesea construit pe nuanțe.
După cum se vede, mi-e greu să am o poziție fermă în problema nuanțelor: sunt bune sau rele? E nuanța tocmeală, slăbiciune și speculație? Sau profunzime a analizei și delicatețe de om umblat? Ăăă, de la caz la caz. Dar aș fi vrut să-l văd pe von Moltke în fața uneia din hărțile otomane din secolul 16 a lui Matrakçı Nasuh (foto). Pe asemenea hărți toate culorile sunt la locul lor, și mai ales albastrul.