Domni, tovarasi, camarazi. O evolutie a avangardei romane, cartea semnata de criticul Dan Gulea si publicata la Editura Paralela 45, contine o promisiune de normalizare a raporturilor cu avangarda. Iar aceasta promisiune este continuta intr-una dintre premise: nu se poate discuta despre eroii avangardei romanesti fara a lua in discutie politicul si ideologicul, fara a contextualiza bataliile vremii intre diverse grupuri culturale si credintele lor. E adevarat ca politizarea devine de neevitat in anii ’30, dar si pina atunci orientarile radical antiacademiste, antiestablishment nu sint in nici un caz doar de natura estetica. Nu voi deschide aici discutia receptarii avangardei, pentru ca nici Dan Gulea nu insista asupra acestei dimensiuni polemice; el o presupune cumva depasita, precizind, de fiecare data cind este cazul, pozitia pe harta a extremistilor sau a moderatilor (autorul ofera drept exemplu un grafic, cu o axa de la extrema stinga la extrema dreapta, pe care plaseaza autori si reviste). Poate parea o viziune simplificatoare. Pentru ca s-a abatut de la credintele radicale de stinga (si hotarit antiestablishment) ale revistei „Unu”, prin publicarea unei poezii in revista „Cuvintul”, Virgil Gheorghiu avea sa citeasca urmatoarea nota redactata de fostii colegi: „Abatindu-se de la solidaritatea grupului nostru, dl Virgil Gheorghiu a fost indepartat incepind cu luna aprilie s.am.d. De asemenea este rugat sa treaca pe la redactie sa-si ia piciorul in cur”. Ce poate fi mai simplificator decit un sut in dos? Si ce poate fi mai complicat decit sa descrii toate aceste solidaritati, rupturi, impacari si certuri atit de frecvente printre avangardisti si intotdeauna insotite de invocarea unor principii sau solidaritati incalcate.
Dan Gulea urmareste rabdator destinele complicate ale unor Vinea, Voronca sau Fundoianu prin hatisul relatiilor de la periferia cimpului literar (criticul foloseste pe tot parcursul cartii ipotezele impuse de Bourdieu privind dinamica cimpului cultural).
Sint importante nuantarile care apar intre o revista sau alta
Spiritul antiputere din multe reviste avangardiste poate fi justificat si printr-o tensiune si suspiciune intretinute in diverse feluri (nu doar prin credinta in lumea de jos, a proletarilor si a saracilor eploatati sau doar prin insurectia impotriva literaturii burgheze): „Miscarea de avangarda, scrie Dan Gulea, a fost constant in atentia organelor statului, revistele «Contimporanul» si «Integral» fiind atent supravegheate pentru alcatuirea unor dosare care nu se vor concretiza insa in procese”. Observatiile din dosar aveau sa se regaseasca in multe dintre ecourile autorizate ale vremii (multe situate de partea extrema a dreptei in acea perioada): lipsa de respect pentru dinastia regala, violentarea limbii romanesti, ironizarea traditiilor sau „sexualism bolnav”. Bratescu-Voinesti sare sa acuze si sa ceara interventia autoritatilor in cazul pornografilor avangardisti, Iorga ridica tonul, Crainic jubileaza (pentru ca, prin arestarea lui Geo Bogza, nu mai are cine sa-l injure in revistuta „Pinguinul”). Lovinescu sare in aparare: „Mi s-au aratat citate cu interpretari atit de stupide incit, in cazul acesta, pornografia e, in realitate, o forma de daltonism moral. Cine e abject vede abject”.
Sint importante nuantarile care apar intre o revista sau alta. „Facla”, de exemplu, cultiva un spirit al frondei de dragul frondei. Si in aceasta revista isi publica Eugen Ionescu parte din celebrele articole de desfiintare a unor scriitori romani consacrati, precum Rebreanu sau Arghezi, care au fost strinse in volumul Nu. Desi nu-si ascunde o oarecare antipatie pentru gesturile adolescentine executate cu fler de Ionescu, Dan Gulea aminteste gradul lejer de „dogmatizare” a „Faclei” in comparatie cu alte „celule” ale avangardei: „Din punct de vedere politic, chiar daca a acceptat contributiile unor ilegalisti comunisti, «Facla» nu a parasit spiritul democratic in comentariile asupra vietii politice si nu s-a confundat cu limbajul de lemn pe care Roll, Pana, Luca sau Paun il practicau deja in «Cuvintul liber», «Era noua» s.a.”.
Nu toti avangardistii „convertiti” beneficiaza de tratament preferential
Capitolul „Cimpul politic si controlul asupra cimpului literar” arata alunecarea vocilor insurgente in lumea proletcultului, de dupa ’47. Nu sare insa la aceasta perioada inainte de a trece in revista alunecarea in extrema dreapta a unor nume care cochetasera cu zona avangardelor, precum Ion Barbu sau Adrian Maniu. Realism-socialismul aduc o trista pliere a unor spirite altadata extrem de critice. E si perioada premiilor si decoratiilor: sa-l amintim pe Geo Bogza cu premiul de stat, clasa I. Evident, nu toti avangardistii „convertiti” beneficiaza de tratament preferential, experimentele lor literare extreme fiind considerate de criticii de serviciu ai noii orinduiri clare ramasite ale decadentei. Se confirma cumva trist teoria lui Gheorghe Craciun (expusa fidel de Gulea in citeva ocazii) ca avangardistii romani nu au luptat impotriva metaforei, ci au inventat metafora, nu au luptat impotriva poeziei, ci au contribuit la adevarata ei nastere in interbelic – avangardistii romani nu au avut avantajul unei traditii solide pe care s-o destabilizeze.
Nu este uitata si o figura de obicei trecuta cu vederea atunci cind este invocata avangarda: Victor Valeriu Martinescu care publica in „Caete de dor”, revista lui Virgil Ierunca, texte anticompromis. Autorul se afla in Romania in momentul publicarii si va plati cu inchisoarea indrazneala de a fi afirmat spiritul antitotalitarist prin excelenta pe care trebuie sa-l apere fiecare avangardist. „Gestul lui Marinescu, explica Gulea, este oricum singular intre autorii de avangarda si se explica in cea mai mare masura prin atitudinea sa de «marginal», de «excentric» fata de orice grupare, fie ea si avangardista.”
Am trecut peste paginile despre Arghezi si prezenta sa in mai toate cercurile de stinga, precum si indepartarea de avangardistii care aveau sa-i taxeze mai tirziu schimbarile de atitudine. Am trecut peste un capitol delicios al concurentei pe teritoriu francez dintre cei doi autori de poeme cu titlul Ulise, Voronca si Fondane (din care am citat in titlu). Nu am mai putut descrie incercarile criticului de a prinde aventura lui Gellu Naum si a ultimului val avangardist.
Cartea lui Dan Gulea despre Avangarda vine intr-un moment in care se face oricum simtita o oarecare dezinhibare in analizarea subversiunii literare si ca avatar ideologic, cind istoria stingii romanesti incepe sa preocupe si sa fie analizata cu ceva mai mult decit antipatie viscerala. „Poetii cu pietre de toate marimile prin toate buzunarele/ trebuie sa stie ca singura greutate e spargerea primei vitrine intilnite pe marile bulevarde./ fiindca celelalte vitrine se sparg de la sine”, scria avangardistul Gherasim Luca. Cine crede ca poate interpreta aceste versuri cu unelte estetice si obsesii ale clasificarii si delimitarii curentelor si discursurilor ma cam face sa rid. E nevoie de recuperarea onesta a unei istorii a insurgentei, subversiunii, marginalitatii si protestului in literatura romana. Am revizitat avangarda, prin intermediul acestui volum semnat de Dan Gulea, fara sa simt neintelegerea – tipica exegetilor romani – pentru extraliterarul din literarul avangardist.
Dan Gulea, Domni, tovarasi, camarazi.
O evolutie a avangardei romane,
Paralela 45, 2007