Într-o bibliotecă de filosofie, „instrumentele“ ocupă raftul întunecos: acolo sunt dicționarele groase, istoriile în multe volume, crestomațiile, gramaticile diverselor limbi în care s-au scris marile opere. Toate respiră un aer sever și posac. În ele găsești nume, titluri, concepte, date, uneori poate chiar și anecdote, toate parcă înțepenite într-un osuar al culturii. Desprinse de experiența vie a gândirii care le-a dat naștere, toate acestea sunt riguros inventariate până în cele mai mici amănunte, într-o aură copleșitoare a definitivului. Iar autorii lor sunt, de asemenea, personaje înfricoșătoare: mai ales pentru un tânăr care abia își deschide drumul în filosofie, ei par niște îndepărtați zei omniscienți, însoțiți de un alai de sfinți cu harul de a număra până la capăt nisipurile. Cei din urmă, desigur, sunt mai puțin cunoscuții membri ai comitetului de redacție.
Din când în când, câte o carte ajunge pe raftul întunecos și îl tulbură cu o lumină blândă. Locul ei, după titlu, pare că ar fi aici, dar când se deschide, ea trage mai degrabă spre colțul cu formidabilele enciclopedii ilustrate ale copilăriei. Viața nu dispare din paginile ei, iar conceptele și autorii par mai degrabă personaje ale unei povești pline de primejdii, descoperiri, încercări și victorii. Astfel este și Vocabularul european al filosofiilor (Polirom, 2020), coordonat de Barbara Cassin și tradus și completat în limba română de un colectiv coordonat de Anca Vasiliu și Alexander Baumgarten.
Traducătorul se pune pe sine la încercare
Cartea, voluminoasă precum suratele ei aparente, se deosebește totuși de ele prin faptul că are la origine nu ispita completitudinii, ci desfășurarea unei probleme: „punctul de plecare îl constituie o reflecție asupra dificultății de a traduce în filosofie“ (p. 21). O veche certitudine a celor pe care îi numim filosofi este aceea că orice gând este „împelițat“ într-o limbă, că el se rostește în anumite cuvinte și, mai mult, că se articulează într-o sintaxă anume.
Cum se poate împăca această „cădere în limbă“ cu universalitatea rece a ideii? este o întrebare în marginea căreia s-au conceput multe argumente ingenioase și mitologii laice. Abia în ultima vreme, când întrebările mari au devenit, printr-o nepăsare istorică, indecente, și aceasta a fost, la rândul ei, uitată. Vocabularul o reia cu curaj, dar nu în lumina principiilor metafizice care au condus, inițial, la formularea ei, ci a unei practici: aceea a traducătorului. În același timp marcat de excepționalitatea aventurii spirituale, dar și de frivolitatea situației sale cotidiene, traducătorul se pune pe sine la încercare în fața „intraductibilelor“, a cuvintelor care marchează, definitiv, „principalele simptome ale diferenței limbilor“ (p. 21).
În fața acestui monstru – conceptul intraductibil – traducătorul nu are multe opțiuni. Autorii dicționarului le prezintă sumar. El poate, în manieră „analitică“, să reducă cuvântul la un „calcul logic“ care clarifică „experiența comună a limbii“; mai poate, heideggerian, să „sacralizeze“ imposibilitatea de a traduce și de a vedea în ea semnul adevărului.
Pune în lumină multiplicitatea ireductibilă la unitate
A treia posibilitate, cea pe care autorii Vocabularului o urmează, este deleuziană: „deteritorializarea“ conceptelor, înțelegerea lor în chip de rețea prin care vorbesc mai degrabă diferențele decât identitățile. Experiența traducerii devansează, în mod paradoxal, semantica unui concept. Ea pune în lumină multiplicitatea ireductibilă la unitate, țesătura idiomurilor care îmbracă experiența vie a gândirii. În acest interval semantic se așază și autorii Vocabularului, atenți mai degrabă la contexte particulare și evenimente discursive, decât la înțelesuri care pot fi înghețate într-o definiție.
Ediția românească conține, pe lângă termenii din originalul francez, și exemple specifice de „intraductibile“, enumerate în „prefața“ scrisă de Alexander Baumgarten și de Anca Vasiliu: articole de sinteză, precum „vocabularul filosofic românesc“ care inventariază termeni tehnici rari (holomer, diferențiale divine, consonantism), termeni care funcționează ca noduri ale unor rețele mai largi (ființă, har, ins, noimă), precum și problematizări specifice (notele despre veac, inserate în articolul „eternitate“).
Coordonatorii ediției românești mai recunosc o infidelitate față de originalul francez, una însă deosebit de productivă: menționarea, între reperele bibliografice ce țin de spațiul românesc, nu numai a lucrărilor de filosofie, ci și a celor din sfera mai largă a umanioarelor: istorice, lingvistice, din loc în loc literare. Mi se pare justificată alegerea: este, poate, un specific al filosofiei din această parte a lumii să se ferească de „puritatea“ pe care i-o dădea tradiția occidentală. Filosofia românească s-a înțeles pe sine mai degrabă în lumina unor experiențe de gândire, decât a unor rigori epistemice și astfel, înrudirile dintre „discipline“ par firești.
Cel care caută certitudini și scurtături filosofice va fi dezamăgit
Un exemplu seducător este modul în care este lămurit cel mai celebru intraductibil al limbii române: termenul de „dor“, discutat de Anca Vasiliu. Multă vreme citit cu mândrie națională ca fiind cu totul propriu acestui spațiu, el suportă în Vocabular o discretă, dar decisivă demitizare. La Lucian Blaga, „dorul ca ipostază ar fi astfel echivalentul existenței în calitate de nerealizare a ființei“ (p. 311), iar la Constantin Noica poate fi înțeles ca „prototipul unei fuziuni a contrariilor care nu trece printr-o compunere; este un fel de fuziune organică sau un tot care nu dezvăluie nici o parte“ (ibidem). Cei doi au ca sursă creațiile populare românești, pe care le citesc ca pe o metafizică anonimă a acestui spațiu istoric. De aici și ispita „heideggerizării“ termenului, cu mândria însoțitoare.
O deschidere a problemei ar putea însă fi făcută, după programul asumat al Vocabularului, situarea dorului într-o „constelație de semnificații legate de experiența unei dureri specifice“ (p. 310). El exprimă o tensiune îndreptată spre un anumit lucru, spre deosebire de portughezul saudade, care stă mai degrabă sub specia pasivității și se alătură mai degrabă grecescului nóstos, care denumește o „căutare ce se hrănește neîncetat din ea însăși“ (ibidem). Germanul Sehnsucht surprinde aceeași semnificație, doar că dorul are, ca specific, un vag sentiment al imposibilității împlinirii: o structură profund asimptotică. În toată această constelație, „originea“ nu face decât să deschidă un spațiu, nicidecum să îl limiteze.
Proveniența etimologică din latinescul dolus, asumată ca ipoteză, este doar cea care sugerează înrudirile cu termenii francezi sau catalani, iar nu o semnificație primă sau o taină a înțelesurilor derivate.
În cazul schițat aici, ca și în celelalte intrări ale Vocabularului, cel care caută certitudini și scurtături filosofice va fi dezamăgit. Nu le va găsi. Va da, în schimb, peste un joc subtil al nuanțelor, al lecturilor încrucișate și al tradițiilor care lasă, la întâlnirea lor, urme spectaculoase. Filosofia își regăsește astfel, prin Vocabular, vocația de a fi o aventură: nu de a orbecăi în căutarea certitudinii, ci doar de a sta cu celălalt la taifas, hoinărind ușor prin pădurea deasă a lucrurilor și a înțelesurilor lor.
Barbara Cassin, Vocabularul european al filosofiilor, traducere și adăugiri la ediția în limba română coordonate de Anca Vasiliu și Alexander Baumgarten, Polirom, 2020