Cei care studiază pictura sunt, din câte înțeleg, încurajați să folosească la început paleta Zorn.
Pe la 1900, impresionistul suedez Anders Zorn își face un autoportret în care ține în mână paleta pe care o folosise cu atâta succes, constând în doar două culori – vermilion și galben ocru. Lor li se adăugau, bineînțeles, albul (de plumb) și negrul (din cărbune de fildeș). Azi albul e de titan și în loc de vermilion se folosește mai degrabă roșu de cadmiu, dar ideea e aceeași: să faci totul din puțin. Să te limitezi la a te descurca doar cu culorile primare, și alea în versiuni foarte stinse. Să obții variația doar din tonuri. Să exploatezi versatilitatea (a venit ziua să spun și asemenea cuvinte!) negrului de fildeș, ale cărui griuri sunt albăstrui și al cărui amestec cu galben ocru se apropie de un verde oliv. Nu e vorba aici de o penitență sau de un suprem rafinament – inițial e vorba doar de a-l proteja pe cel aflat la început de turbionul zăpăcitor al opțiunilor, care îl poate paraliza.
Bun. Precum se zice de Shakespeare cu latina și greaca, așa și eu cu literatura și pictura: doar un pic dintr-una, și mai puțin din cealaltă. Deci singura întrebarea la care mă duce mintea este cum s-ar aplica ideea paletei Zorn celor care vor să scrie literatură. Răspunsul într-o formă simplă e ăsta: dacă n-am mai scris nimic, să nu mă arunc direct la o tetralogie. Romanul în general cere o cutie de scule destul de serioasă. Mai bine povestesc o întâmplare cu cap și coadă și apoi mai vedem. Încerc o proză scurtă, poate chiar două: una veselă și una tristă.
Vă distrează, pe bună dreptate, cât de simplist văd lucrurile. Într-adevăr, la un anumit nivel, o proză scurtă cere un meșteșug la fel de fin cât un roman întreg. Dar astea sunt totuși observații care nu ni se aplică nouă, muritorilor de rând, truditorilor lui enter și delete.
Pentru începători, e de reținut că, de vreme ce romanul pur și simplu îți cere să fii prezent la datorie vreme mult mai îndelungată decât o proză scurtă, asta înseamnă că trebuie să ții la tăvăleală din punct de vedere psihologic. Sunt de acord că se poate scrie un roman oniric excepțional fără să ai experiența străzii, fără să fi îngropat oameni și animale, fără să fi călătorit pe toate continentele. Dar simpla presiune zilnică în care te ține un roman timp de un an de zile îl va surprinde pe începătorul care desigur e foarte talentat, dar nu știe anumite șmecherii legate de arta de a te păcăli singur ca să poți trage de tine la nesfârșit. În cazul ăsta, paleta Zorn înseamnă, mă tem, doar să nu te apuci să pictezi ceva prea mare.
Și dacă tot am făcut exerciții de simplificare, să nu uităm de virtuțile de instant gratification ale poeziei. Românul nu e născut poet, românul începe cu poezie – și apoi trece la romanul fluviu. Nu vreau să zic că e ușor să scrii poezie, cinci minute și-ai rezolvat problema.
Unui poet mare i se cere tot atâta talent și tot atâta combustie cât unui romancier, poate mai multă, cine știe. Dar literatura e totuși o artă a întregului. Nu e rău ca la început să stai cât mai aproape de acest întreg, așa încât unitatea textului, noima lui de ansamblu, să fie tangibilă. Să înoți mai întâi într-un bazin căruia i se vede capătul.
Despre paleta Zorn se zice că merge bine pentru portret, dar că face inaccesibile peisajele complexe, de vreme ce ție îți lipsesc atâtea culori. Bineînțeles că tot poți să pictezi o dimineață noroasă la Marea Nordului – iar asta cere o tehnică nemaipomenită –, dar adio exuberanță, adio florărese. Echivalentul în literatură ar fi cumva pe dos: mai lasă Marea Nordului și concentrează-te pe întâmplarea cu florăreasa.