In timp ce zilele unui asa-zis festival se duc numarind pahare, oamenii se cred geniali si isi toarna, unul altuia, cu ochii tulburi, versuri coapte ad-hoc. Al doilea motiv ar fi ca pur si simplu nu ma simt confortabil in astfel de „intimplari”: sint timida, din acest motiv fiindu-mi foarte greu sa ma imprietenesc. In plus, simt presiunea celorlalti, fata de care ma simt prost si vinovata ca nu ma port asa cum ar trebui.
In Slovacia insa, la Banska Stiavnica, unde s-a desfasurat a patra editie a Festivalului Cap a l’Est, o productie franco (Michel de Meulne)-slovaca (Antonia Miklikova), cu toate sentimentele nasoale din prima jumatate a primei zile, m-am simtit grozav. Nu am dat peste veleitari bautori si boemi, nu am ascultat poezie plicticoasa (desi nici asta nu a lipsit), am vorbit cind am avut chef si cu cine am avut chef, am fost la concerte, am vazut instrumente ciudate (cum e, de exemplu, carnyx-ul, un instrument horror, cu cap de ciine sau lup sau porc, nu m-am lamurit), am vazut filme.
Cred cu tarie ca nu discutiile sterpe care se poarta la noi pot transforma o manifestare literara cvasi-anonima intr-una de succes. De asemenea, sint convinsa ca un astfel de festival, cu deschideri multiple, oferind lucruri de calitate pentru gusturi distincte, si-ar gasi publicul si aici, unde ne e mult mai comod sa spunem ca oamenii nu sint interesati de…, decit sa incercam sa facem ceva pentru ei. Ca sa nu mai spun ca drumul spre sponsori devine, printr-un festival bine gindit, mult mai lin.
In loc de scaune, s-au folosit strane vechi
Banska Stiavnica este un orasel de munte in centrul Slovaciei, oras minier intrat in patrimoniul UNESCO. Aici a fost una dintre primele universitati tehnice din lume, insusi Lavoisier se pare ca ar fi trecut pe aici, ba chiar si Descartes. Multi dintre localnici au in casa o gura de mina, intr-un sens cit se poate de propriu. Una dintre cele mai faine cafenele din orasel este Libresso. Aici s-au derulat cele mai multe dintre actiunile festivalului, iar faima cafenelei i se datoreaza, desigur, spatiului artistic: o scena este amplasata chiar la intrarea intr-o mina, spatiu incorporat in cladire. In fata scenei este intrarea in cafenea, in spatele scenei este un mic lac de mina, o sursa de frig zdravan. In loc de scaune, proprietarii cafenelei au folosit strane vechi, provenite probabil de la Biserica Evanghelica de peste drum. In rest, obiecte de mobilier mincate de molii sau obiecte decorative din metal pline de rugina, luminari, un semineu rustic, fara fite, ci doar (foarte) functional. (De altfel, astfel de seminee am vazut si in magazinele luxoase si foarte scumpe.) Rezumind, tot ce vrei sa arunci poate deveni decor cu istorie si farmec, iar acest mic secret pare a fi pus in practica de toti proprietarii de circiumioare sau magazine din oras.
Micul oras slovac este calcat de zeci de pisici, toate negre – nu am gasit decit trei „colorate” (una baltata, una alba, una alb cu negru) –, unde oamenii le tolereaza, nu le gonesc. Una cel putin era geniala: cind se stringea lumea la masa, aparea si ea. Umbla prin restaurant, printre mese, nu deranja pe nimeni, nu prea minca daca ii dadeai, cred mai degraba ca ii placeau oamenii si ca de-aia venea.
Incerc sa ma gindesc ce mi-a placut cel mai mult aici, in afara pisicilor, bineinteles. Cred ca mi s-a parut interesant atelierul din prima zi, cind am lucrat cu totii pe o poezie a lui Albert Marencin, traducind-o, din franceza si slovaca, in poloneza, maghiara, italiana, bulgara si, desigur, romana. Mi-au placut lectura italianului Claudio Pozzani, concertul de inchidere a festivalului, de fapt, un spectacol de muzica contemporana, jumatate indigest, dement si de neinteles, dar jumatate fascinant pentru instrumentele folosite: fujara, octobas si carnyx-ul deja pomenit.