Cu câteva zile înaintea declanșării pandemiei planetare – despre care istoricii viitori ar putea să consemneze, printr-o parafrază la titlul unui disc din 1987 al trupei Pink Floyd, că a fost „a momentary lapsus of reason“ –, Editura Tracus Arte a pus în circulație un volum tipărit elegant: Amintiri despre Sorin Tudoran. „Vinovată“ (pentru că autoare integrală dânsa, cu modestie și respect, nu-și asumă a fi!) este doamna Dorina Rus, soția din ultimii ani de viață ai celui mai puțin cunoscut chitarist român de rock. Și, totodată, cel mai aproape de adjectivul genial, un strălucit improvizator și-un perfecționist în exprimarea tehnică.
Despre performanțele sale vorbesc oamenii care l-au cunoscut bine între anii 1965 și 1979 (când a emigrat în R.F. Germania), unii muzicieni, colegi de scenă, alții numai prieteni de profesii diferite, iubitori de rock, blues, jazz ori alte genuri de trecătoare modă. Eu n-am avut noroc nici să-l admir în concert, nici să-l întâlnesc în particular. Doar o dată l-am văzut la televizor, în emisiunea „Antena vă aparține“, girată de poetul Adrian Păunescu, aflat la începuturile ascensiunii sale megalitice. N-am uitat deloc, dar nici n-am înțeles mare lucru din prestația singularului chitarist, prezentat și de… prezentator (asta era pe atunci Păunescu) drept unul dintre cei mai buni instrumentiști și o „dovadă“ că valorile cresc peste tot în România socialistă. Fiind o emisiune ce scotea la iveală diverse activități culturale din fiecare orășel ori cătun (un fel de „Românii au talent“), venise rândul județului Vâlcea, unde, în urbea de reședință, Râmnicu Vâlcea, locuia Tudoran. Pare surprinzător că mi-a rămas în minte acel moment televizual? Explicația e simplă: știam că Sorin Tudoran este numărul 1 (unu) la chitară. Toți din jurul meu, la curent cu situația rockului în țara noastră, afirmau asta, fie că-l auziseră în direct, fie că transmiteau zvonul. Însă eu aveam și alt motiv serios să cred: însuși Nicu Covaci îmi spusese că Sorin Tudoran este cel mai bun chitarist de la noi!
S-a întâmplat într-o zi din primăvara lui 1975, când Phoenix asigura sonorizarea spectacolelor Cenaclului Flacăra la Circul de Stat din București. La primul dintre cele două, o parte din clasa mea intrase cu speranța să vadă concertul trupei timișorene, anunțată pe afiș. O adoram. Nu venise multă lume la ora 17, scaunele de sus erau goale. Întâmplător uitându-mă într-acolo, l-am văzut pe Covaci, singur. Asculta sunetul în diferite puncte ale sălii. Mi-am călcat pe impertinență și m-am dus să-l salut. Nu s-a eschivat, dimpotrivă. Ce-am vorbit, nu mai rețin complet. Trei subiecte nu le-am uitat, cu legătură între ele.
Unul a fost că el și Phoenix nu vor să emigreze, deoarece în Occident la fiecare colț de stradă e un chitarist mai bun. Am crezut că-l flatez cu afirmația că aici, în România, n-are rival (sau cam așa ceva). Dar Nicu Covaci mi-a tăiat macaroana, pe jumătate măgulit și, mi s-a părut, pe jumătate neserios: „Este unul în Vâlcea mai bun ca mine, Sorin Tudoran…“. Aerul, melancolic spre visător, căpătat de figura lui Covaci plutește încă în amintirea mea, ca un regret după o iubire pierdută, niciodată părăsită. Expresia lui, mai mult decât cuvintele, mi-a coagulat certitudinea despre Tudoran.
Nu sunt, totuși, atât de expert să mă pronunț la modul definitiv. Singura piesă a trupei Chromatic rămasă ca document audio, Racul, broasca și o știucă, dă măsura posibilităților marelui necunoscut. De ce va fi ținut morțiș Sorin Tudoran să nu facă nici o înregistrare de studio, la modul profesionist, sub nume propriu? Misterul personalității sale este schițat, nu descifrat, de anglistul George Volceanov în câteva pagini memorabile din această carte. Recomand cu preaplin.