Interviu  -  George Onofrei  -  

Deci sa imbin critica de intimpinare cu sinteza, sa ma las in voia foiletonismului si hedonismului de lectura. Pe de alta parte, am primit si un compliment superb de la Sorin Antohi, care mi-a spus prin ’96-’97: „Batrine, tu esti criticul tranzitiei, ai un talent de burete care absoarbe din real tot ceea ce se intimpla. Sesizezi trendurile”.

Criticul literar cool al anilor ’90.

Cum ziceti dumneavoastra. Acuma chiar ma simt aici, in studioul dumneavoastra, nu neaparat ca elefantul intre portelanuri, dar ca un batrin reactionar intr-o redactie vie, postmoderna, postistorica, postideologica, antimainstream.

Nu e chiar asa de rau, pentru ca impartiti aceeasi frecventa cu Iulia Vintur si Stefan Banica Jr. la Pro TV. Dar cred ca va recunosc, sinteti domnul acela de dinainte de Tinar si nelinistit.

„Omul cu cartea.” Asta spun mai ales tiganii. Nu glumesc. Nu rideti, am tigani spectatori foarte multi, care spun: „Noi deschidem televizorul pentru Tinar si nelinistit, dar de la 9, ca sa te vedem si pe dumneata”. Dar ca sa revenim, asta este cu „istoria” mea: este o carte intimplatoare, care prin voia destinului a ajuns sa fie luata ca un punct de reper, fie in bine, fie in rau.

Sint trei volume. Va fi si al patrulea?

Nu mai fac al patrulea volum, care era dedicat teoretic teatrului, poeziei… Prea s-a suparat multa lume la volumele doi si trei. Mai bine las poezia si ma intorc la memorialistica.

Apropo de poezie. Era o gluma pe care un alt critic literar, Daniel Cristea-Enache, o facea la tirgul de carte din vara si anume ca urmeaza…

Poetii, saracii, asteptau. Si eu am vrut sa o fac, adica poezia merita o atentie aparte, mai ales ca poetii sint sarea si pamintul in Romania; dar nu mai am rabdare – si nici incredere – sa citesc poezie. Nu ca ar fi o arta muribunda (ce-i drept, se hraneste substantial din agonie), dar ceva in sistemul nostru lirico-perceptiv este suferind. Si mi-e teama ca pentru multa vreme.

Dar sinteti de acord cu cei care vorbesc despre poezie mai mult ca performance?

Da, e nevoie de spectacol. Nu mai poti sa faci poezie pur si simplu cu ce ai mai bun in suflet. Se poate sa fie un volum minunat, un suflet pus pe tava, dar daca-l vrei ajuns la oameni el trebuie ambalat anume, pliat pe forma de asteptare a lumii de azi. Acum, sigur, nu le cer poetilor sa iasa in costum de baie pe plaja si sa isi lanseze poeziile…

Dar sa stiti ca o fac deja, mai ales cei tineri.

Este nevoie sa mariem acest neoexpresionism, neoexistentialism, care se practica intens in poezia de acum, la noi, cu o forma de manifestare intelectuala, artistica si, la limita, chiar comerciala, a poetului. E nevoie de spectacol, de entertainment.

Apropo de spectacol, nu stiu daca ati auzit, dar s-a zvonit ca Marius Ianus ar putea fi redactor-sef al revistei „VIP”, in locul lui Cristian Brancu. Ce parere aveti despre acest lucru?

In prima instanta mi se pare o inadecvare, pentru ca este un om care se declara antikitsch, antimainstream, antiplacere, antivedetism. Or, „VIP”-ul nu e deloc anti, dimpotriva, e mereu pe val, cu moda. Adevarul este ca Ianus poate sa faca absolut orice. Cred ca daca i s-ar da o revista de antropologie, in care sa compare oasele de elefant cu craniul de soarece si ciocul de ornitorinc, ar fi in stare sa o faca.

Ce ar putea sa faca un poet la cirma unei reviste mondene?

Cred ca Ianus ar fi in stare sa puna citate din Blaga pe chilotii tanga de la poetele lui. Nu prea vad ce versuri ar avea loc pe un snur de tanga. Dar este foarte bine sa faca un poet cit de mult, sa isi pledeze cauza. E nevoie de un pic de bufonada, de „prostituare” in sensul bun, trebuie si noi sa ne mai flexibilizam. Eu insumi, in reactionarismul meu, de multe ori imi spun ca ideile mari au nevoie totusi de o anumita fragezire ca sa apara in lume, trebuie sa le bati precum carnea pentru snitel. Sa le faci cit mai lesne digerabile.

Ce mai poate urma totusi dupa lucrul asta?

Sa-l vedem pe Horia-Roman Patapievici redactor la revista „Playboy”. A si scris la „Plai cu boi”. Bine, nu cred ca e cazul sa mergem asa departe, dar pentru o buna dialogare intre noi, sincronistii si paseistii, e bine sa nu ne mai scandalizam atit de tare la orice. Slava Domnului, politicienii, viata noastra de afaceri, oamenii din sistemul financiar etc. ne dau prea destule prilejuri de exasperare, ca sa ne mai cream si noi surplusuri.

Ati sustinut la Casa Pogor din Iasi una dintre prelectiunile Junimii pe stil nou. Cum suna aceste conferinte astazi? In strainatate exista adevarate institutii ale conferintei, in timp ce la noi par de multe ori intimplari la care se aduna lumea doar daca personajul este unul popular si aproape ca la un eveniment monden.

Adevarul este ca eu m-am simtit destul de incomodat acolo, fiindca felul meu, cam ludic si, oricum, interactiv de a fi nu are nimic din prezenta la patru ace presupusa de marea legenda a junimismului. Cind spui prelectiune, inseamna ca trebuie sa transmiti niste lucruri noi, niste informatii, niste idei originale, riguros argumentate, din perspectiva unei gindiri sistematice. Or, eu acolo mi-am asumat o conditie de bufon intelectual. Chiar spun indeobste ca mi se pare ca trag mai mult la Pirgu decit la Pasadia si Pantazi, apropo de romanul nostru preferat, Craii de curtea veche. Insa nu am avut senzatia ca trebuie sa predau o lectie. A fost un public foarte bun, viu, inteligent, care insa n-a vrut sa fie interactiv de-a binelea. La urma urmei, dincolo de zidurile facultatii, nu cred ca mai avem nevoie de prezente apasat-catedratice, nu mai vrem lectii, scortosenie. Inclusiv aici conteaza ambalajul, forta magnetica aplicata ideilor.

In momentul in care la universitatea ieseana au venit, in cadrul Conferintelor Microsoft, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, cei de la universitate au trebuit sa opreasca lumea sa mai intre pentru ca exista riscul ca balconul sa se prabuseasca. Deci in momentul in care apare un personaj interesant, parca dispare si acel mit ca nu vine lumea la cultura.

Pina acum vreo doi-trei ani, eu eram foarte sceptic, ca tot virstnicul disperat ca tinerii nu mai citesc, nu mai pun mina pe carte, ca domina analfabetismul moral si estetic. Cred ca adevarul este la mijloc, ei sint foarte dornici de prezenta fizica a autorului, iar noi avem nevoie de prezenta lor regeneratoare. Practic, este un fel de vampirizare reciproca, fiecare isi infige antena asteptarilor in singele celuilalt. E greu insa sa ne facem naturali, firescul este un lucru foarte greu, toti avem prejudecati, fiecare are ceva de razbunat, fiecare are o idee preconceputa. Stiti ce ne lipseste noua? Cred ca cel mai mult ne lipsesc oamenii intermediari, naturile dialogale, catalizatoare, care sa faca trecerea dinspre o lume catre cealalta.

Adica ceea ce numim animator cultural.

Cam asa, un entertainer, niste buni mijlocitori, oameni cum sint Mircea Dinescu, Stelian Tanase. Si Patapievici, in felul lui, a invatat in timp sa coboare din empireul filosofic catre o anumita fragezime, un anumit firesc al prezentei.

Multi dintre cei care va urmaresc la Pro TV sint cititori de ocazie, unii poate nu au nici interesul sa intre in meandrele lumii literare. Pentru acestia v-as intreba: are rost sa ne alarmam de la zi la zi ca moare cartea, moare lectura, o ucide Internetul? Sfirsitul lumii a fost anuntat de nenumarate ori, cu toate acestea se publica tot mai mult. In Romania, cifrele de afaceri ale editurilor cresc de la an la an, numarul titlurilor creste, si atunci ce ne impinge sa ne alarmam?

Prejudecatile de care v-am spus. Noi avem mereu o stare de criza. In Romania, sintem dupa 40 de ani de comunism, de dictatura. Noi am fost invatati ca ne aflam mereu in lupta, avem o psihologie de echipa de comando, de gherila, niste oameni care umbla in jungla, pictati pe fata ca in filmele americane si care vad mereu dusmani, care simt ca trebuie sa umble numai cu aruncatorul de flacari, sa isi modifice insasi esenta de a fi conform ideii de lupta. Acum nu mai exista Dusmanul. Este o libertate absoluta, iar eu trebuie sa ii fac pe tineri sa vina la carte, luptind cu discoteca si calatoriile all over the world, cu prezervativul, „ierburile”, computerul si bordelul. Noi am fost deprinsi aproape exclusiv cu libertatea pe verticala, in vreme ce voi aveti etalate pe orizontala toate libertatile.

Prezervativul e bun, trebuie folosit.

Da, fie cu gust de banana, fie cu gust de sfecla, dupa cum se doreste… Dar este cazul sa acceptam ca tinerii isi iau informatia nu numai din carte. Oricit le spun eu: „Dragilor, cartea cind o deschizi este un obiect erotic, lectura insasi este ca un act sexual etc.”, este limpede ca tinerii, chiar daca nu ating o carte cu anii, sint mai informati decit noi. Ori stiu la fel de mult cit stim noi. „De unde stiti?”, ii intreb. „Din «Time Out», din «24-fun», de pe Net, din nu stiu care blog, de pe online.” Teenager-ii viziteaza muzee pe Internet, merg asiduu la teatru, la ACT, la Green Hours, citesc tot soiul de diggest-uri, iar la lumina zilei fac pe rebelii, joaca anticultura, fronda razbunatoare, revendicativa. Sint, cum se zice, bransati. Acuma, sarcina noastra e sa le modificam putin biblioteca mentala, referintele clasice, iar noi sa nu mai vedem viata exclusiv ca biblioteca, sala aceea prafoasa, imbracata in lemn si tapetata cu carti, ci si ca navigare pe ecranul computerului.

Apropo de ceeea ce spuneti despre teenager-i, nu functioneaza nici teoria conform careia Internetul ofera informatie alandala, pentru ca exista posibilitatea de a ne alege informatia si de a o ierarhiza pe masura ce o primim.

Ce exista in surplus – si contraproductiv –, in cazul multor tineri de astazi, este o stare de rebel fara cauza, o furie oarba. Ii vezi intrind in lume cu bocancii, ai impresia ca ar da orbeste in stinga si in dreapta, ca ar vrea sa distruga orice. Acuma, sigur, noi, batrinii, chiar daca stim bine ca este vorba doar de o faza de adolescenta, de revolta acneica, sintem speriati cind vedem ca viitorul ne ofera niste oameni care pronunta englezeste numele lui Richard Wagner. Cum sa spun, confunda vagonul cu vaginul. Ei, asta este o chestie care ne sperie. Noi insine am fost educati ca exista o literatura sexy, porno, fiecare avea undeva un registru interzis. Acum insa interzisul a devenit obligatoriu.

Avem o obsesie zilele acestea, indusa de presedintele Traian Basescu, si as vrea sa stiu daca o aplicam si in critica literara. Avem tonomate in euro sau macar in lei?

Eu am auzit niste zvonuri si chiar am banuieli ca sint editori care din timp in timp isi mai platesc, nu neaparat in bani sau in foloase materiale directe, criticii, dar majoritatea comentatorilor de literatura au, ca tot omul, niste preferinte umane si editoriale, dincolo de cele estetice si ideologice. Deci cred ca pot fi critici, de pilda, pro Humanitas, critici pro Polirom, critici prieteni cu Rao, Trei sau Nemira, dar nu i-as numi chiar „tonomate”, in sensul contextului cu pricina.

Si asta inseamna ca „organul critic” li se atrofiaza?

Da, la limita (sau la rigoare) iti malformezi oleaca optiunile. Daca ai, de exemplu, un roman despre ciori la editura adversarului, spui ca este oribil, croncane. Daca este la editura prietenului, spui ca, de fapt, ciorile au si ele dreptul sa existe, au si ele un glas si ca, iata, daca ascultam cu atentie, ele ciripesc, nu croncane. Ma rog, acum nu vreau sa fim rautaciosi si nici nu mi se pare ca este asa o tragedie. A, bun, cind esti in solda cuiva si iei bani ascunsi fiindca lauzi un roman idiot, atunci evident ca te discreditezi. Dar cit timp iti place, sa zicem, romanul de pe axa anglo-saxona si nu palpiti la romanul minimalist frantuzesc, sau cind te atrag cu precadere filosoficul, metafizica, si nu exhibitionismul narativ, atunci da, totul e normal si te simti prin forta lucrurilor mai aproape de un editor decit de altii.

Exact pe ideea asta se mai acuza si asa-zisa cartelizare a criticilor literari. Chiar au reusit editurile sa ii cumpere pe toti, au mai ramas si independenti?

Este undeva o schematizare a noastra, adica spectatorul simte mereu nevoia sa faca reductionism. Noua, din comoditate, ne place sa reducem un autor la o idee, sa spunem: „X este omul lui Y”. Undeva, in absolut, sigur ca sint impartiri de acest gen, e foarte normal, sintem oameni, unora le plac deprimismul si minimalismul din Franta de astazi, altii, cum sint eu, trag tot la Stendhal, la Balzac. Este bine sa ne ingaduim. Nu am sa uit niciodata – am mai spus asta – sfatul bunicii neveste-mii acum 33 de ani, la nunta noastra: „Maica, sa va ingaduiti”. Asta este intelepciunea, acceptati-va creator contradictiile! Daca mie imi place Maniutiu, si nu Radu Afrim, eu trebuie totusi sa accept ca, esteticeste, Radu Afrim este un regizor foarte bun, care face spectacole de o caligrafie si de o calofilie desavirsite, chit ca eu ma situez antipodic fata de temele lui. In acelasi timp, eu trag definitiv la Maniutiu, care merge cu Shakespeare…

Bun, dar dincolo de asta, este o problema ca editurile apeleaza, cu solda, la capacitatea unui critic literar de a discerne intre o carte buna de literatura romana si o carte proasta?

Nu. Atunci cind el promoveaza intr-adevar un anumit partipris editorial si ideologic, dar este vorba de o carte esteticeste viabila – da, lucrul este acceptabil. Totul e sa nu atace concurenta sub centura, cind tot ce este laudabil aici devine criticabil vizavi. Iar cind incepe, in numele corectitudinii politice, de pilda, sa laude cartea numai pentru faptul ca are homosexuali in prim-plan, asta e foarte rau. Cultul deviantei omoara normalitatea.

Cum arata lucrurile in ceea ce priveste revistele de cultura? Avem tot asa impartiri pe axe?

Acum, daca este sa va provoc chiar la voi acasa, pot sa spun ca „Suplimentul de cultura” nu poate, prin forta lucrurilor, sa nu aiba un partipris fata de Polirom. E logic, este platit de Polirom, sta in siajul editurii. Evident ca un om ca Paul Cernat va fi intotdeauna un pic mai ingaduitor fata de romanul de la Polirom, dupa cum si eu voi fi mai ingaduitor cind citesc un roman de la Humanitas…

De ce spuneti asta despre Paul Cernat, pentru ca nu a fost foarte ingaduitor tot timpul, a ras carti de la Polirom!

Nu tot timpul, dar il simt mult mai aproape de autorii, de tendintele sau de tipul de proza promovat de Polirom decit de tipul de carti scoase la Humanitas. Sau este si asta o prejudecata a mea, se poate.

Credeti ca exista o revista literara de casa editoriala sau nu din Romania care nu v-ar dori in rindul cronicarilor literari?

Pe mine personal? „Suplimentul de cultura”, „Bucurestiul cultural”, poate si „Observator cultural” nu cred ca m-ar dori. O simt. Ah, ca sa nu mai spun de „Cultura”…

Credeti acest lucru? Eu va fac o oferta acum. Ati scris la „Suplimentul de cultura” despre o carte de Horia-Roman Patapievici de la Humanitas.

Asta era in numarul doi sau trei. De la numarul trei sau patru s-a mai schimbat orientarea revistei. La inceput erati echilibrati, perfect impartiti. Acum este un partipris vizibil, dar care, repet, e normal, dupa cum la „Dilema Veche” si „Dilemateca” sint recenzate cu partipris cartile de la Humanitas, ori cum „Romania literara” prefera, natural, clasicitatea, si nu postmodernitatea. E logic si, din punctul meu de vedere, reconfortant.

Dar daca v-as face acum o oferta de a scrie la „Suplimentul de cultura” o data pe luna, v-ati gindi?

Ei, nu, asta e o rautate, un fel de sadism, asa.

Nu, pentru ca teoria pe care urma sa o dezvolt era nu neaparat ca nu v-ar dori o revista de cultura, ci poate ca unele nu isi pot permite, iar la altele nu va puteti dumneavoastra permite.

Uitati-va, eu am scris doi ani, in 2005 si 2006, la „Jurnalul National”, fara sa am habar de politicile lui Dan Voiculescu.

Si facind abstractie de Paunescu.

Exact. Si de Cristoiu. Stiti ca mi s-a spus dupa vreo trei luni: „Tu iti dai seama ca semnezi intre Cristoiu si Paunescu?”. Eu deschideam ziarul la articolul meu, vedeam ca e pus bine in pagina, n-aveam treaba. Dupa doi ani, cind a plecat Cartarescu de la „Jurnalul National”, atunci mi-am dat seama ca e un fel de inadecvare prezenta mea la ziarul lui Voiculescu. Si am plecat de acolo convins ca ma intorc la istoria literara, dind interviuri ca ma retrag la biblioteca. De unde? Dupa doua luni m-a sunat „Evenimentul zilei”, adica taman de pe celalalt versant politic, si m-a intrebat daca vreau o rubrica. Ma rog, ce vreau sa spun e ca ma risipesc, de cind ma stiu, extraordinar de mult, incit a mai lua si o rubrica la „Supliment”… Asta o iau asa, ca o joaca amabila, pentru care va multumesc oricum.

Spre deosebire de Nicolae Manolescu sau de Eugen Simion, pe dumneavoastra nu va vad in postura de creator de scoala de critica literara. Cel putin eu nu am reperat grupul Dan C. Mihailescu in critica. De ce nu ati dorit sa creati o „scoala”?

Asta este o intrebare flatanta. Eu m-am laudat ani multi ca sint grupul de monolog social. Adevarul este ca nu pot face nicidecum scoala de vreme ce natura mea este una esentialmente lirica si diletanta. Am fost poet ca meserie de baza, am fost un capricios, un hedonist al lecturii. Niciodata n-am stiut ce vreau sa fac. Eu n-am avut o teorie critica, o ideologie, un instrumentar, n-am venit dinspre o pozitie, o doctrina anume. Am citit de placere, am scris de placere si mi-e teama ca subiectivismul asta exacerbat nu este catalitic deloc, adica nu poate sa faca emuli. Acum citiva ani, profesorul Paul Cornea mi-a spus, socindu-ma: „Mai Dane, locul tau era la noi la facultate”. De la Media Pro mi s-a spus sa vin sa predau la Facultatea de Jurnalistica. Acelasi lucru de la Academia Diplomatica. Sa predau ce? Eu nu stiu nimic anume, n-am o specializare clara si nu pot sa teoretizez nimic. Eu ma joc. Or, sa predai unor copii cu nonsalanta ideea ludica nu este un lucru bun. Copilul, tinarul, cind se formeaza, vrea sistem, limpezime, fermitate, referinte sigure, niste elemente formative de baza, niste principii. Or, eu nu pot sa ii spun lui la 16 ani „fa ce vrei”. Nae Ionescu, intr-adevar, le spunea lui Cioran, Noica si Eliade: „Faceti ce vreti. Va uitati pe fereastra, vedeti cum bate vintul biletele de tramvai aruncate pe strada si facem metafizica”. Eu cred ca daca le-as spune astazi unor studenti: „Luati un subiect si muscati din el ca dintr-un mar”, s-ar uita la mine ca la un nebun sau ca la un farseur. Asa ca un instrumentar critic, o platforma program, o ideologie nu am de unde sa dau si de asta m-am tinut intotdeauna cit mai departe de catedra. Ma felicit si astazi ca am renuntat la doctorat.

„Toata viata am fost obsedat de alchimia contrariilor”

Presa scrie in ultima vreme despre reusitele literaturii romane peste hotare, un fapt intarit chiar de Gabriela Adamesteanu intr-un numar recent al „Suplimentului de cultura”. Nu avem o imagine prea bine conturata, dar se aude de noi. Sint semne bune?

Imi pare rau acum, cred ca am sa cad urit. Tocmai acasa la Poliromul care a infuzat aceasta psihoza a exportului de literatura…

A infuzat, ca sa folosesc expresia dumneavoastra, si multi bani.

Eu sint un mare adversar al psihozei exportului. Aici sint de partea Monicai Lovinescu si repet: avem, daca nu 22 de milioane, sa zicem doua milioane de potentiali cititori romani. Scriitorul nostru ar trebui sa ii cistige pe acesti doua milioane, sau hai sa nu zic doua milioane, sa zic doua sute de mii, ori douazeci de mii de cititori. Aceasta boala, aceasta nebunie instaurata de vreo doi-trei ani cum ca-i musai sa cistigam Parisul, unde apar 4.000 sau 7.000 de romane anual, sau Nobelul, mie imi pare o chestie de provincialism pernicios, o nevroza sinucigasa.

Dar putem ignora faptul ca, de exemplu, acum citiva ani se discuta mai mult despre traducerile din literatura altora decit din a noastra, iar acum este plin de autori romani, mai mult sau mai putin contestati, se scrie foarte mult despre ei in revistele de cultura si, cel mai important, incep sa apara primele cereri de copyright din strainatate.

Sa stiti ca eu am discutat mult cu Silviu Lupescu acum citiva ani, dupa un articol al meu care se chema „Protectionism literar”, in care ceream ceva oarecum similar protectionismului vamal, sa pompam masiv nu in traduceri, ci in literatura originala. Stim bine de la „Dacia literara” ca traductiunile nu fac o literatura. (O favorizeaza, ma rog, o fertilizeaza, dar asta-i alta poveste.) Deci am fost total de acord sa investim in literatura noua, in autohtonie. Dar a investi neaparat in marfa de export, a ne oripila de faptul ca nu ne traduce Parisul imi pare un lucru contraproductiv.

Si aici exista doua tabere, apropo de export: cei care spun ca ar trebui sa exportam numai literatura proaspata, scrisa de tineri, mult mai usor de inghitit pentru editorul extern, si cei care considera ca trebuie sa le bagam strainilor pe git memorialistica, critica lui Manolescu sau chiar pe interbelici.

Acum, nu uitati dumneavoastra ca anul trecut s-a tradus Camil Petrescu la Paris si s-au vindut 1.500 de exemplare in doua saptamini. E urias.

Pentru ca avea si un titlu foarte bun. Eu cred ca jumatate din tiraj s-a dus datorita titlului, care este intr-adevar extraordinar.

Se poate. Dar uitati-va acum la Dan Lungu, cu Sint o baba comunista!; aia, in stingismul de la Paris, cind vad acest titlu, mi-e ca nu o vor cumpara, de frica sa nu se contamineze de anticomunism.

Ramine de vazut. Ea a aparut de putin timp. Cert este ca aceasta carte a fost una „comandata” de francezi. A fost scrisa de Dan Lungu dupa o reteta care sa mearga foarte bine in Franta, iar Dan Lungu, la nivelul Editurii Jacqueline Chambon, o editura foarte mica, a mers bine cu prima sa carte. Dumneavoastra sinteti din tabara celor care…

S-o luam asa: eu sint oarecum de centru, adica vad foarte bine ca poate sa apara Anisoara Odeanu, ca poate sa apara Patul lui Procust, alaturi de Alina Nelega sau de Filip Florian.

Ma gindeam si la programul de traduceri al Institutului Cultural Roman…

…Unde am scandalizat-o pe Luminita Marcu pledind pentru Noica. Saraca Luminita era ingrozita: cine citeste Noica in Occident!? Domnule, zic, un juriu profesionist are datoria sa arate Europei un evantai de Romania, in care au loc si Blaga, si Blandiana, si Alina Nelega. Sigur ca trebuie sa lucram si cu materialul lor, sa ni se spuna ce asteptari sint la Paris. Eu ma cam indoiesc ca parizienii vor sa vada de la noi minimalism si sexualism, pentru ca ei, de la Marchizul de Sade pina azi, au mincat toate Emmanuelle-le posibile. Poate ca nici fenomenul Pitesti nu l-ar inghiti, fiindca numai de alde Turcanu nu da semne Occidentul ca ar avea chef. Una peste alta, un om al exceselor, ca mine, nu poate sa nu aiba nostalgia moderatiei. Toata viata am fost obsedat de alchimia contrariilor.

Interviul a fost difuzat pe 21 martie,
in emisiunea „Suplimentul de cultura”
de la Radio Iasi.