Actualitate  -  Constantin Pistea  -  

Pentru David Grossman, autor care a fost recompensat cu numeroase premii internaționale (de ce nu și un Nobel în viitorul apropiat?), scrisul a fost terapia prin care a supraviețuit morții fiului său în război. Și-a regăsit rostul trăgând de firele personajelor sale, dar s-a și deschis uluitor în câteva cărți de o sensibilitate rară.

E de ajuns să citești câteva versuri din Căderea în timp sau să vezi cum se leagă subtil între ele căr­țile sale, ca să înțelegi că scriitorul, oricât de maestru ar fi în dirijarea destinelor pe care le inventează, rămâne tot la mâna arbitrarului și a suferinței de care nu scapă nimeni (să nu uităm că scriitorul israelian este ateu).

Și totuși, asemenea unui comediant de stand-up, în cărțile lui David Grossman poți să și râzi de su­ferință.

L-am citit în ultimele săptămâni pe David Grossman în ordinea inversă a cărților care i-au apărut în limba română la Editura Polirom. Am început cu cea mai recentă apariție, De mine viața și-a tot râs, și am încheiat cu poate cea mai cunoscută carte a sa, dar și prima tradusă la noi, Până la capătul pământului. Du­pă ce am parcurs acest traseu emoțional extrem de puternic, l-am urmărit pe internet în diverse interviuri, ceea ce mi-a permis să-l descopăr și dincolo de scris.

Am constatat că declarațiile sale nu s-au schimbat în timp, că a rămas același scriitor profund, dar și jovial, același spirit fin și atent critic al contextului socio-politic din Israel. Grossman nu se contrazice în interviuri, repetă peste ani un paradox legat de ce înseamnă pentru el scrisul. Este oare acesta o formă de protejare a sinelui, un mecanism prin care te aperi explicându-ți viața? Sau este o expunere totală a propriului interior, o descojire ca la Günter Grass?

Vă invit să-l cunoașteți pe Da­vid Grossman așa cum l-am citit eu și să-l descoperiți ca pe un mare scriitor contemporan, dacă încă nu ați făcut-o.

Povestea unei femei „unice în unicitatea ei“

Cea mai recent tradusă carte de David Grossman, De mine viața și-a tot râs (Editura Polirom, 2020, traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu), are la ba­ză evenimente reale, care i-au fost relatate scriitorului chiar de cea care avea să-i inspire acestuia personajul Vera.

Eva Panić-Nahir/ Vera a fost un nume cunoscut în fosta Iugoslavie, despre care s-au scris biografii și cărți documentare, ba chiar un alt scriitor celebru, Danilo Kiš, i-a dedicat o miniserie la televiziunea sârbă. În urmă cu câteva decenii, Eva i-a povestit lui David Grossman despre sine și trecutul său dramatic, după care între cei doi s-a legat o strânsă prietenie, aprofundată atunci când scriitorul a cunoscut-o pe fiica Evei, Tiana Wages. Despre Eva, scriitorul avea să spună: „toți oamenii sunt unici, dar ea era unică în unicitatea ei“.

În De mine viața și-a tot râs, unul dintre momentele-cheie este arestarea Verei, în toamna anului 1951. Evreică parte a contraspionajului Armatei de Eliberare Na­țională a Iugoslaviei, Vera refuză să semneze actul teribil pe care auto­ritățile i-l pun în față, prin care ea ar recunoaște că fostul ei soț, Mi­loš, ofițer în cavaleria ma­reșa­lului Tito, ar fi fost spion stalinist. Miloš tocmai s-a spânzurat, însă dragostea pe care i-o poartă Vera îi oferă puterea de a rezista torturii și ororilor de care are parte la Goli Otok, în „gulagul lui Tito“.

Însă chinul cel mai mare este despărțirea Verei de fiica ei, Nina. Dacă ar fi semnat documentul, cele două ar fi avut parte de îngă­duința sistemului. Însă în condițiile date, cu dragostea față de Miloš sfințită de o demnitate aproape ireală, Vera trebuie să suporte nu doar teroarea gulagului, ci și su­ferința unor decenii marcate de vina față de fiica ei. Povestea este spusă de Ghili, nepoata Verei, care și-a propus să redea călătoria terapeutică pe care o face la Goli Otok împreună cu Vera, Nina și Rafi (acesta din urmă tatăl lui Ghili, dar și, printr-o încurcătură interesantă a destinelor, iubitul din urmă cu mulți ani al Ninei).

Sunt aici mai multe povești de dragoste întrepătruse, sunt zeci, poate sute de salturi în timp și treceri subtile de la perspectiva unui personaj la a altuia, totul într-un roman dureros de profund despre căință, rușine și vino­văție. Nu ai cum să rămâi indiferent la modul în care suferința se scurge peste generații, ca un râu de lavă care acoperă decenii și destine. Linia feminină Vera-Ni­na-Ghili marchează un traseu pe care David Grossman l-a bătătorit înainte și înapoi, pentru a dezvălui complexitatea unor relații pe care timpul le-a încărcat și mai mult de culpabilitate.

Grossman a reușit de minune aici să o descrie pe Vera ca pe o femeie capabilă de un soi de iubire rară. „Îi plăcea să se lase înfă­șu­rată de trupul lui slab, bolnăvicios, să reverse în el căldură și putere și sănătate, din care ea avea din belșug, și să simtă cum, cu cât se scurge în el mai mult, cu atât se umple ea însăși mai mult.“ Pui fa­ță în față scena aceasta, din vremea în care Vera și Miloš erau îm­preună, și cele în care Vera rezistă torturii în gulag, și ai o defi­niție cuprinzătoare a iubirii.

Versatilul David Grossman

Pentru Cineva cu care să fugi de acasă (Editura Polirom, 2018, traducere din limba ebraică de Ioana Petridean), David Grossman a pri­mit în 2018 Premiul Israel pentru Literatură, cea mai înaltă dis­tincție culturală a statului Israel. Romanul, care mi s-a părut diferit de orice altceva de la acest scriitor (deși cam în toate Grossman are bunul obicei de a nu se repeta), este construit ca un thriller cu ado­les­cenți – deci aparent ceva mai relaxat – și, după cum au spus unii critici, ca o combinație între Alear­gă, Lola, aleargă și Oliver Twist.

Un tânăr angajat al primăriei din Ierusalim, Asaf, are misiunea de a găsi proprietarul unui labrador. Labradorul îl trage după el pe Asaf prin oraș și îl duce mai întâi la o pizzerie, după care la o casă în care stă o călugăriță – o femeie în vârstă care nu a ieșit niciodată afară. Asaf află povestea bătrânei, dar în același timp este foarte curios să afle ce s-a întâmplat cu Teodora, tânăra care trebuia să plim­be labradorul și care obișnu­ia să-i cumpere bătrânei pizza. În roman, un rol important îl joacă și Șai, un tânăr dependent de droguri, dar și rețeaua în care acesta este captiv.

Dincolo de asemănările deja menționate, mi se pare că romanul se apropie și de Marile spe­ran­țe – atunci când Asaf ajunge în „chilia“ bătrânei –, și de Aventurile lui Pinocchio – conexiune foarte clară când afli unde este Teodora.

Deși pare thriller datorită con­strucției și este diferit de alte cărți ale sale, acest roman al lui Grossman nu este mai puțin serios – chiar dacă atinge cel mai puțin chestiuni ce țin de război sau de disputa Israel-Palestina, cu care și-a obișnuit scriitorul evreu cititorii. Iată genul de întrebare care străbate cartea: „dacă un om, nu contează cine, se decide să se întărească pe sine și să-și întărească sufletul trecând printr-o încercare grea, nu contează ce; după ce totul se va termina, va putea el redeveni același om, cel de dinainte de acea încercare?“.

Intrigă polițistă, dar și aventură romantică, într-un Ierusalim privit pe fugă, asta veți găsi în Cineva cu care să fugi de acasă, un roman care susține versatilitatea lui David Grossman, capabil să scrie și despre transformările adu­se de trecerea de la adoles­cență la maturitate, nu doar despre conflictele armate și modul în care acestea afectează istoriile de familie sau societatea.

Un alt fel de stand-up comedy

Un cal intră într-un bar (Editura Polirom, 2015, traducere din lim­ba ebraică de Gheorghe Miletineanu) este nu doar un roman cu un titlu intrigant, ci și cel prin care l-am cunoscut pe David Grossman. Pentru acest titlu scriitorul a primit poate cel mai important premiu al carierei sale, Man Book­er International Prize 2017, la 2 ani după ce a fost în România, ca să vorbească despre Un cal. Se întâmpla la sfârșitul lui 2015, când, într-o întâlnire de la Clubul Țăra­nului din București, Grossman spunea: „Indiferent cât de puternic este arbitrarul vieții, când scrii despre el, prin cuvintele tale se schimbă ceva din tine și nu mai ești victima sa“.

Dovală Gi este un comediant care urcă pe scenă pentru a spune glume. Cel puțin așa cred cei din audiență, inclusiv judecătorul invitat special de Dovală, vechi cunoscut al comediantului, cu care nu se mai văzuse din anii de școală. Dar seara de comedie se transformă într-un prilej pentru Dovală Gi de a se expune, de a-și pune trecutul pe tavă în fața unor oameni – măcar în aparență – nevinovați.

Până la urmă, dintr-o înșiru­ire de povești care-l va șoca fără îndoială, cititorul va înțelege și rostul prezenței acelui judecător, și izbucnirea unei femei din public, uimită de turnura serii de comedie și care-i strigă lui Dovală că îl cunoaște din copilărie (când nu era chiar atât de ciudat). Gross­man a spus de nenumărate ori că poveștile nu trebuie să ne protejeze, ci să ne expună, să ne aducă mai aproape de viața noastră, iar personajul său Dovală Gi face exact asta: nu se protejează nici pe sine și nu are nici o intenție să-și protejeze publicul. Totul funcțio­nează ca o autodetonare într-un loc aglomerat, umorul fiind folosit aici ca momeală, pretext și, nu în ultimul rând, armă.

Din nou, resortul lui David Grossman este vinovăția pe care timpul nu reușește să o spele. Unica soluție pentru a curăța trecutul de reziduuri rămâne povestea, singura modalitate de a înțelege cu adevărat ce ai trăit.

Față de celelalte romane ale lui Grossman, pe acesta chiar îți vine să îl laşi din mână. Ai face cam același gest cu un spectator care părăsește nervos sala în care vorbește Dovală Gi. Nu suporți, te irită să vezi că ți se vând drept bancuri niște amintiri dure ori niște grosolănii și îți vine să te ridici și să o iei la fugă. Dar tocmai asta face grozavă cartea Un cal intră într-un bar: nu te lasă indiferent, te zbuciumă și-ți dă două palme ca să vezi realitatea din ochii și mintea lui Dovală Gi.

Unele răni nu se vindecă niciodată

Mergând și mai în urmă, ajung la Căderea din timp (Editura Polirom, 2013, traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletinea­nu), poate cea mai tulburătoare carte scrisă de David Grossman, despre care, deși s-a spus că nu este autobiografică, nu ai cum să nu crezi că are de-a face cu evenimentul care i-a schimbat scriitorului viața. În anul 2006, în ultimele ore ale războiului împotriva Libanului, a murit fiul său, Uri, comandant de tanc la numai 20 de ani.

Așadar, pe lângă multiplele forme de a vorbi în numele concilierii și al păcii în zonă, David Grossman a găsit o altă formulă de a-și striga durerea, cea a unui poem tulburător despre cum unele răni nu se vindecă niciodată. În Căderea din timp, unul dintre eroii cărții pornește în căutarea a ceea ce a pierdut, unde această pierdere se află deja în afara timpului. Misiunea imposibilă este un prilej de a vorbi, cu intensitate poetică, despre dragostea părintească și despre căderea într-un abis ireversibil.

„Într-o singură clipă am fost surghiuniți/ într-un pustiu./ Au venit noaptea, au bătut la ușa noastră,/ au spus: la ora asta și asta,/ în locul ăsta și ăsta, fiul vostru/ așa și așa./ Au țesut iute-iute/ o plasă cu ochiuri mărunte,/ ora și minutul și locul exact,/ și-n plasa asta era o gaură,/ înțelegi? În plasa/ cu ochiuri mici era,/ pe cât se pare, o gaură/ și pe-acolo fiul nostru a căzut/ în abis…“

L-am urmărit de atâtea ori pe David Grossman vorbind despre cum îl expune, dar îl și apără povestea, încât chiar am ajuns să înțeleg acest paradox. De multe ori, când discuția cu cel care îl intervievează ajunge la momentul morții fiului său, el spune că scrisul l-a ajutat să nu se rătăcească și i-a dat un scop.

Căderea din timp este și de­spre negarea unei evidențe, pe marginea căreia se contrează în versuri bărbatul și femeia din carte. Evidența că fiul lor e mort. Călătoria în care pleacă bărbatul – care seamănă cu momentul în care începi să scrii o carte – are menirea de a construi acel „dincolo“, care deocamdată se ascunde în abis, în vid. „Dac-o să ne ducem/ acolo,/ o să existe/ un acolo“, îi spune el soției care rămâne acasă.

Poți să amâni destinul dacă fugi de el?

Tot despre o călătorie și tot despre o încercare de salvare este vorba și în Până la capătul pământului (Editura Polirom, 2012, traducere din limba ebraică de Ioana Petridean). Doar că aici per­sonajul central, Ora, o femeie proaspăt despărțită de soț, por­nește într-o călătorie prelungită nu pentru a descoperi, ci pentru a fugi. Însoțită de iubitul ei din tinerețe, Avram, Ora fuge de realitate, crezând că, dacă nu stă acasă, nu are cum să fie ajunsă de o veste teribilă. În contextul eternelor lupte dintre israelieni și palestinieni, Ora trăiește permanent cu frica acelui moment (detaliat în Căderea din timp) în ca­re autoritățile o vor anunța că fiul ei, Ofer, a fost ucis într-o misiune de luptă.

Grossman a recunoscut în unele interviuri că are câteva personaje care îl urmăresc și care nu se dau plecate din memoria lui. Unul dintre ele este acel Dovală Gi din Un cal intră într-un bar, dar poate cel mai puternic personaj, despre care Paul Auster a spus că ar fi la același nivel cu Emma Bovary sau Anna Karenina, este Ora, care încearcă, fugind, să salveze o stare de fapt, un statut pus în pericol de către război.

Călătoria Orei deschide și alte căi de explorare narativă, între care un triunghi conjugal pe care l-aș situa la nivelul comple­xității încrengăturilor din prima carte despre care am povestit mai sus (și cea mai recentă traducere din David Grossman), De mine viața și-a tot râs.

După cele cinci volume pe care le-am parcurs, am convingerea că pe David Grossman îl poți cunoaște foarte bine indiferent cu ce titlu începi. Toate sunt diferite între ele, pentru că scriitorul se lasă mereu provocat de surse noi, și în același timp toate vorbesc de­spre iubire, vinovăție și arbitrarul vieții. Și apoi, cum să nu-ți placă de David Grossman, cel care, după toate prin câte a trecut, după toate cele filtrate prin scrisul său, spune zâmbind: „Viața e frumoasă“?

FOTO 1: Kobi Kalmanovitz

Galerie foto