Infatigabilul Sylvain Tesson este un personaj șarmant, nu de puține ori descris ca „nebun adorabil“. Dar este un nebun cu o putere neobișnuită de persuasiune. Cititorii revistei „Lire“ sau telespectatorii emisiunii La Grande Librairie (France 2/ TV5 Europe) au fost de multă vreme convinși de argumentele sale, cu fiecare cronică de carte, cu fiecare apariție televizată. Mai mult decât atât, mărturia cea mai puternică este numărul mare de premii și volume vândute de Sylvain Tesson. Leopardul zăpezilor (Panthère des neiges, Gallimard, 2019) este și el un bestseller, laureat surpriză al Premiului Renaudot în 2019 pentru non-ficțiune.
Geograf la origine, actual cronicar de carte la „Lire“, Tesson relatează în Leopardul zăpezilor etapele și detaliile adaptării la disciplina cerută de „vânarea” fotografică – chasseur d’images fiind Vincent Munier, unul dintre cei mai cunoscuți fotografi francezi – a unuia dintre cele mai eluzive animale ale planetei, leopardul de pe platourile tibetane. Tesson nu a făcut altceva decât să răspundă invitației lui Munier, adevăratul lider al expediției. De altfel, Tesson a reușit în paginile acestea să îl facă pe cititor să se întrebe cine este cu adevărat personajul, leopardul sau fotograful acestuia?
Vincent Munier ne este prezentat în dese rânduri prin ochii subiectivi ai lui Tesson, evidențiind esențialul în acest context: „Deși foarte milos, Munier nu se pretindea un umanist. Prefera animalul din vizorul binoclului în locul omului din oglindă și nu așeza ființa omenească în vârful piramidei viețuitoarelor”. Sau la fel de adecvat și bine țintit: „Mai bine s-ar fi specializat camaradul meu în portrete de oameni – o meserie de viitor. Un miliard și jumătate de chinezi contra 5.000 de leoparzi: băiatul ăsta își complicase viața”. Și, dacă vrem să generalizăm, chiar despre acest lucru este vorba în carte: despre cât de complicată este viața. A leopardului, a faunei, a naturii, a tibetanilor, a noastră.
Blana de pe stânci a leopardului
Simbol al puterii, frumuseții și misterului, leopardul zăpezii este o felină pe cale de dispariție, care trăiește la altitudini de 4.000-5.000 metri și care se apără de frig – minus 20-30 grade Celsius sunt temperaturi frecvente în arealul său – acoperindu-se cu… zăpadă. Prima atestare a acestui animal emblematic o găsim la Buffon în 1761, fiind fotografiat pentru prima dată abia în 1971 (George Schaller), apoi filmat în 1987 (Rodney Jackson). În toamna anului 2019, Le Bureau și Paprika Films au anunțat definitivarea achiziționării drepturilor de autor pentru a produce documentarul despre leopardul zăpezilor The Velvet Queen, bazat pe scrierile lui Tesson și regizat de Marie Amiguet. Aceasta din urmă i-a însoțit pe Munier și Tesson în expediția din Tibet, însoțită de o mică echipă de filmare, în încercarea de a surprinde pe peliculă mult căutata felină care trăiește în numai douăsprezece țări, într-un teritoriu care se întinde din Siberia până în Himalaya.
În 1978, sub titlul The Snow Leopard (Leopardul de zăpadă, trad. în limba română de Mihaela Negrilă, Iași, Polirom, 2019), naturalistul și scriitorul Peter Matthiessen publicase și el o relatare a unei călătorii în regiunea Dolpo, de pe platoul tibetan, când l-a însoțit pe zoologul George Schaller. Este un titlu pe care îl citează și Tesson, subliniind însă că e o „carte labirintică“, în care mai degrabă este vorba despre budism și despre evoluția speciilor, autorul fiind interesat „în principal de el însuși“. La rândul lui, fără a fi orientat neapărat spre sine, Tesson nu ezită să citeze neîncetat din scrierile sacre, să invoce practici și rituri funerare sau de alt fel și, de asemenea, să redea episoade din istoria locurilor vizitate, subliniind contribuțiile guvernelor, structurilor politice sau ale comunităților la degradarea sau dezvoltarea regiunii.
Mai mult scriitor decât călător
În textul lui Tesson abundă la tot pasul analogiile, aproape că nu există secțiune sau capitol în care să lipsească. Și metaforele sunt puternice: „Escadrilele de libelule zburau la suprafața apei, carnasiere. Pe malul dinspre vest, șoimul-rândunelelor făcea razie după razie. Zbor hieratic, precis, mortal – un Stuka“. Atunci când nu se exprimă metaforic, Tesson este tăios. „Și acum, despre zeu“ vorbește chiar despre Dumnezeu și porunca din Geneză cu privire la înmulțire și stăpânirea lumii. Și nu e un zeu pe care Tesson să-l iubească, chiar dacă a îngăduit evoluția: „Înzestrarea creaturilor cu un sistem nervos a fost invenția supremă în materie de perversitate, căci a consacrat durerea ca principiu. Dacă Dumnezeu există, numele lui e «suferinț㻓. Dacă descrii lumea animală așa cum o descrie Tesson, concluzia pare la îndemână: evoluția este legată doar de hăituire, prindere, ucidere, reproducere. Neîndoios, autorul este provocator.
În proză, scriitura lui Tesson are un ritm sacadat, este percutantă. Aforismele se succed ca într-o cascadă. Dar nu exclude digresiunile – adevărate istorii comprimate ale budismului. În fața ochilor se derulează o narațiune îmbogățită de introspecții și exerciții meditative: Hieronymus Bosch, Sf. Augustin, Heraclit, Sf. Francisc din Assisi, William Blake, Friedrich Hölderlin, Herman Melville, Marcel Proust, Jean Baudrillard și mulți alții – poate prea mulți pentru gustul unor cititori – îl însoțesc mereu pe autor, zi de zi, noapte de noapte. Lectura dezvăluie un proces de imersiune totală în universul mineral, în așteptarea apariției felinei supranumite „năluca munților“. Așteptarea a meritat („pânda e o credință modestă“), căci s-a întâmplat ca de patru ori să apară leopardul zăpezilor.
Călătoria, așteptarea, observarea nu sunt altceva decât etape într-o transformare previzibilă, anunțată nu de puține ori de Tesson. De altfel, toată narațiunea este un șir de lecții. Din care prima sună în felul următor: „animalele se ivesc fără semne prevestitoare și dispar imediat fără speranța că le-ai mai putea regăsi“. Această felină capătă dimensiuni fabuloase și mitice grație perspectivelor culturale și credințelor religioase invocate de un autor care le ia mereu în considerare, ele susținând povestea ca o armătură elastică, dar în același timp inexpugnabilă.
Cred că pânda rămâne termenul cel mai potrivit pentru a descrie experiența tibetană din această călătorie. Iar ceea ce este de-a dreptul remarcabil la Tesson în aceste pagini este faptul că reușește să-i confere dimensiuni nebănuite – esteticul, spiritualul și carnalul se întâlnesc deopotrivă: „Marcel Proust ar fi înțeles foarte bine esența pândei noastre, dar, la temperaturi de –20°C, ar fi înghețat în șuba lui de vizon și ar fi fost cuprins de tuse. Era de-ajuns să o înlocuiesc pe Odette cu o «panteră alb㻓.
Nu toți scriitorii sunt aventurieri, dar Sylvain Tesson este unul dintre ei: „«Să nu vă puneți dopuri în urechi, s-ar putea să cânte lupii la noapte.» Ca să aud asemenea cuvinte plecasem în călătorie“. Un écrivain-voyageur care se dovedește și un remarcabil reporter, dar și moralist, căci nu ezită să deplângă posibilitatea ca în viitor să dispară animalele sălbatice, lucru care ar echivala cu cea mai rea dintre „cele mai cumplite vești“.
Sub semnul credinței mărturisite – „definiția omului: creatura cea mai prosperă din istoria lumii vii“ –, Tesson își propune încă o dată să provoace interogații personale cu privire la relația pe care o avem cu natura.
Sylvain Tesson, Leopardul zăpezilor, traducere de Nicolae Constantinescu, Polirom, 2020