Adio liniste si rasfat. Cum as mai fi putut sa citesc, cu dinsul trebaluind alaturi, geluind scinduri, foindu-se? In general, visul era disconfortabil, rautacios… Cind m-am trezit am regasit polonicul disparut de citeva zile… Era amestecat printre niste rufe proaspat spalate… Mai ramine sa gasesc unul din cele doua ibrice in care fac cafeaua, absent si asta de vreo 3-4 zile… Afara e frig, copacii sint goi, fara frunze, bat clopotele la biserica Sfintul Dimitrie Bals, se aude si toaca… Mi-e dor de o lectura coplesitoare, acaparatore, o carte care sa-mi inchida viata intre copertile ei… Tinjesc a Proust… Dar parca ma imbie si Celine… Privesc nostalgic la cele trei volume autobiografice ale lui Canetti… Jocul privirilor, Facla in ureche, Limba salvata…
***
Curioasa seria asta de vise rautacioase… Iata… Ma duc sa iau corespondenta din cutia postala… Acolo dau peste colocatarul care a cumparat aparamentul de sub cel al meu. (Chestia e reala!) Umbla dezinvolt in cutia mea postala. Sustine ca e a lui, ca a cumparat-o si pe ea… Ii explic ca nu poate sa-mi cumpere cutia postala. Dar are acces la dinsa! Are chiar si plicuri destinate lui intr-insa!!! Ne certam… Caut sa-l conving ca am cutia de la construirea blocului, nu poate el sa mi-o ocupe acum, nu are cum sa o foloseasca, pentru numele lui Dumnezeu… E incapatinat. Nu cedeaza. Ma trezesc si abia asa se rezolva absurdul situatiei…
***
Sar din somn speriat. Un nou cosmar, de fapt un vis rautacios, de soiul celor al caror sfirsit nu poate fi rezolvat decit prin trezire. Mi-a aparut o carte de versuri. Foarte subtire. Am dreptul doar la opt exemplare de autor. Ma mir. Dar cartile, tot tirajul, e sosit intr-o camera si D. (cel cu care am lucrat in realitate la „Convorbiri literare”), cind mi le da, imi prezinta doar exemplare cu defecte. Unele au numai tartajul, fara file. Altele sint tiparite pe file mai mici decit coperta, au caractere deosebite, sint cu paginile murdarite de cerneala tipografica. Ma enervez. Cind cer un exemplar ca sa-l duc directorului, sa-i cer socoteala, D. nu mai gaseste teancul. L-a ascuns!? Exasperat iau niste ghivece cu pamint si le trintesc pe podele. De abia atunci mi se mai dau carti pe care le pot arata ca proba… Dar gilgii de indignare… si ma trezesc…
***
Dar realitatea e si dinsa „rautacioasa”! Ploua, cartile se darima din teancuri la cea mai usoara atingere, cafeau da in foc, usile scirtiie sinistru, neunse la balamale de ani de zile, muste amortite, trezite brusc de caldura caloriferelor, biziie aiurea, apoi cad late, ma tai linga nas cu lama cind ma barbieresc, plus ca se opreste apa calda, liftul nu merge, ca in ultima vreme, asa, de-al naibii, cutiuta postala se intepeneste, nu-mi pot scoate ziarele, pe masa vazele au crizanteme vestede in ele, amintirile se sterg incet-incet, Dolhasca e un paradis pierdut, doar din cind in cind mai adie un dor de femeile frumoase de acolo, cu mireasma lor alintata, nostalgica, provocatoare… provincia ma inghite… strada ma copleseste… si cite si mai cite… Vorba titlului aluia, parca Peter Cheyney, Ce le pasa Damelor!!!