E un fel de festival sighisorean (si de strada), la care s-ar adauga ceva din festivalul de teatru de la Sibiu si ceva din festivalul de poezie Ars Amandi de la Neptun. Asadar: spectacole in aer liber, la castel, trupe inaintind in ritm de tobe si tambururi spre oras cu multimea dansind dupa ele, lecturi in cafenele (precum Libresso care contine in interiorul sau inceputul unei mici pesteri!), in mina! Locuri alternative, spectacole alternative, performance-uri poetice. Oameni alergind de colo-colo. Mutre simpatice de studenti pe care-i puteai vedea in primele rinduri, in picioare, peste tot.
Ce sa pomenesti in doar citeva rinduri? Seara de Gospel in care oamenii bateau din palme si cintau impreuna in biserica protestanta? Spectacolul de teatru-poezie al celor trei foarte tineri poeti din Polonia? Cel atit de simpatic si de emotionant al trupei slovace Teatru de Trecere, avind in componenta lui persoane cu handicap? Filmul despre un club de poezie de undeva din Slovacia anilor ’90 (un fel de Cercul artistilor disparuti al lui Ion Barbu) sau cel cu filosoful underground Egon Bondy? Lecturile de poezie? Dezbaterea despre „visul european” in care lumea se plingea ca Uniunea Europeana nu da destui bani pentru cultura si in care senegalezul J. Martial se ridica si spune: „Macar voi aveti un sprijin, asa cum e, eu nu am nici o Uniune Africana, eu trebuie sa ma descurc singur!”? Violonistul acela care mi-aduce aminte perfect de Balanescu? Cintecele tiganesti ale Idei Kelarova, atit de lirice, de poetice, atit de diferite de manelele de la noi?
Numai noi, romanii, ne-am cautat lucruri colorate
Ar fi, apoi, zecile de detalii, cele care conteaza cu adevarat pentru cineva ca mine: Elena fotografiind, la zece metri de mine, o pisica neagra, in timp ce la nici un metru de locul in care sint tisneste o pisica perfect alba, Krystyna aratindu-mi colectia de fotografii pe care le face ea structurilor lemnoase (aici, in Slovenia, furnirului unui dulap care reprezinta un monstru si un chihuahua), Razvan intrebindu-ma daca am observat ca aici sint numai mite negre, discutiile cu elvetienii plictisiti de burgezii lor, dialogul cu Dostena si Aksinia despre Bulgaria si Romania, cele doua Cosette ale Europei, domnul ascetic care cinta muzica medievala dezlantuit la discoteca pe muzica house, conversatia la un pahar cu vin cu baietii din trupa Steel Band Panasuk despre „verslen” (slang-ul atit de la moda in Franta) care mi-au spus ca n-au stat niciodata de vorba pina acum cu niste poeti, frumusetea tacuta a lui Uli, specialist in „integrarea europeana” (specialistii astia nu sint doar niste domni imbracati in costumele lor gri!).
Cite n-ar fi de spus! Am in minte fotografia pe care am facut-o, in mina, cu Elena si Razvan, dupa lectura lor. Dupa ce iesim din grota, vad si publicul inaintind prin padurice spre locul in care trebuie lasate casca, hainele de plastic si lanternele. Nu pot sa nu observ ca toti sint imbracati la fel. Numai noi, romanii, toti trei, ne-am cautat lucruri colorate (greu de gasit printre cele standard). Casca mea e portocalie, a lui Razvan e rosie, iar haina Elenei nu e verde cum are toata lumea, ci gri (gri chic!). Mie asta mi-a placut foarte mult. Poate si faptul ca, la iesirea din mina, am gasit un trifoi cu patru foi!