Orice meserie este nobilă, dacă aduce un plus societății. Indiferent dacă ești medic sau instalator, atât timp cât prin munca ta contribui la realizarea unei lumi mai bune, faci ceva nobil.
Acum, dacă am spus-o, așa rămâne. Eventual luăm la pilă și adaptăm. Ștefan locuiește lângă Panciu și este vidanjor. Dacă v-ați nimerit vreodată la un spectacol de „impro teatru“ ați remarcat că este mai mereu prima opțiune a publicului atunci când i se cere să fie interactiv și să dea un exemplu de meserie. Luând la pilă, putem afirma că noblețea poate mirosi a hazna, fără a-și pierde totuși din valoare. Un vidanjor flexibil, precum Ștefan, este unul care îți oferă alternativă: pe factură, de la opt la șaișpe sau două sute peșin, ciubucul lui, după program. Da, este o practică imorală, dar sper că sunteți conștienți că, dacă vreți cu factură, plătiți dublu pentru o foaie de hârtie numai bună să ajungă tot în fosa septică. Plus că există ceva nobil chiar în practica asta ilicită. Ștefan strânge bani pentru a-și finanța activitatea culturală.
Visul său ascuns a fost să ajungă cântăreț de muzică lăutărească nouă. Are voce, însă nu îl ajută condeiul când vine vorba de a scrie versurile. În primul rând că nu vede rimele și e destul de greu să te bați pe aceeași scenă cu grei precum Salam sau Uraganu’ propunând versuri albe. Apoi prozodia. Unii nu o înțeleg și scriu versuri inegale. Ca să vă întregesc tabloul, omul care voia să ajungă un manelist faimos cu pseudonimul Ștefan de la Vrancea scria proză lirică. Adică în loc de „să moară dușmanii mei/ dea Domnul gălbeaza-n ei/ eu nu-ntorc cel’lalt obraz/ vin și torn pe tine gaz“, aspirantul nostru emanase cugetări precum „celor care îmi vor răul le urez să apuce pe calea cea fără de întoarcere a pierzaniei/ sper ca nemiloasa boală parazitară care fulgeră biete mioare să pătrundă adânc în pădurea tenebroasă a sufletelor lor meschine/ eu nu cred că izomeria geometrică poate stinge conflicte/ voi riposta virulent“.
Toată creația o avea scrisă într-un caiet care trona pe bordul autoutilitarei de serviciu. Un caiet dictando pe coperta căruia, din greșeală, mâncase niște spațieri și se semnase Ștefan Delavrancea. Acum două săptămâni, după ora șaișpe, soarta i-a scos în cale un client care deține o mică tipografie și fler. În plin bârâit al pompei și miros de noblețe, cei doi au bătut palma. Nu se achită cele două sute, ba mai pune Ștefan trei mii și în curând va apărea primul volum de proză lirică, greșit dar inspirat semnat.
Un comentariu
Poveste de viață impresionantă, mă face geloasă. Și eu voiam să devin cântăreață de manele, dar nu mă recomandă nimic și nici nu mă lasă mama.