Asa ca m-am bucurat cind m-am vazut scapata de el. Dar abia dupa ce istoria cu i mare a dat buzna peste mine in decembrie 1989 am reusit sa sparg ditai stinca in zeci de bucati, sa le maruntesc, ba chiar sa le fac praf. Din pietrele astea farimitate si din pulberea lor de granit am refacut istoria cu i mic, adica miile de istorioare despre lucrurile aparent fara insemnatate care trec, in timp, printr-o viata de om. Abia asa, luata in palme dintr-o gramada de pietris, virita intr-un sac si aruncata in circa, lipita de mine si purtata pas cu pas, ca o cocoasa, istoria a devenit o poveste vie, pe intelesul meu.
Asta am sa incerc: sa povestesc cum marea istorie mi s-a infatisat mai clar prin citeva intimplari din istoria marunta, inghesuite in sute de plase, genti, saci, traiste, sacose, rucsacuri, cosuri, geamantane ori cine mai stie ce catrafuse pe care o femeie le-a tiriit dupa ea vreme de o jumatate de veac si mai bine. Pentru ca, de cind ma stiu, n-a fost aproape nici o singura zi lasata de la Dumnezeu sa nu car ceva intr-o mina, in amindoua, pe umar, in brate, in spate, m-am gindit sa scriu despre aceasta intruchipare a mea de femeie-asin, catir sau chiar cal care a strabatut istoria Romaniei din 1953 pina in 2007, cind la pas, cind la trap. Nu indraznesc sa ma compar cu Fefeleaga & Bator, sisifii lui Agirbiceanu, fiindca tirisul, impinsul sau opintitul cu ceva (intre 2 si 250 kg) s-au savirsit, in ce ma priveste, fara prea mari suferinte si eroism. Desi uneori era de-a dreptul jalnic ce si cum caram, nu m-am simtit umilita decit rareori, nu m-am prea vaicarit si nici n-am intrat in depresie din trei motive: intii, pentru ca am socotit mereu ca toate cocosarile mele n-au fost zadarnice, adica au avut un rost si au facut bine cuiva (inclusiv mie). Apoi, fiindca sarsaneliada asta mi se parea firescul insusi, anume pregatit pentru femei, ca nascutul, crescutul copiilor, trebaluitul prin cratite, calcatul, cusutul. Si-n al treilea rind, deoarece carauseala era in ochii mei o proba de barbatie, virtute dupa care am tinjit mereu. E drept ca motivul 3 se batea cap in cap, viguros si cam aiurea, cu motivul 2, dar multe lucruri s-au ciocnit dur si aberant in mine de cind ma stiu.
In jurul meu, toata suflarea muiereasca – fara multe exceptii – cara mereu cite ceva: bunica, pe care-o strigam babuta, se cocirja, cit era de pirpirie, fara sa zica pis, ba cu zeci de galeti de apa coborite in pivnita cind se fierbeau rufele in cazan, ba cu un cos mare, in care aducea din piata giste pentru indopat, gaini, pui, rate, ba cu o traista de tarite sau porumb; mama, pe care o strigam mamica, venea de la birou incarcata cu plase de sfoara si sacose din doc; verisoara Lucri trambala mereu, nu intelegea nimeni de ce, doua valize grele intre Timisoara si Beius; vecinele de pe Ion Vasi, Tantiarsici si Oberneni, se intorceau vinerea de la piata incovoiate de niste cosuri din pai impletit; doamna Turbach si fetele Klein carau si ele plase de sfoara cu minere rotunde de lemn, adica techere sau neturi, dar uneori le mai atirnau de ghidonul bicicletelor Diamant; Pipostante, profesoara de pian de la colt, abia tira un carucior de fier in care vecinii ii puneau lemne, cartofi sau carbuni si care zdroncanea pe pietrele de pe drum ca un tanc. Iar matusile din Delani, Meziad si Pietroasa, unde mai mergeam in cite-o vacanta, nu-mi apareau in fata ochilor decit desalate la propriu, ca niste cai mici si suri din Apuseni. Cit despre sora mamei, Nuta, care, dupa razboi, ajunsese bucatareasa pe la IAS-urile din jurul Bucurestilor si pe care am inceput s-o strig si eu ca brigadierii din Branesti, Catelu, Catrunesti-Maineasca, adica Madamana intr-un singur cuvint, pot sa spun doar ca mi se parea de-a dreptul o halterofila. Desi n-avea mai mult de 60 de kg, am vazut-o ducind in brate saci de malai, lazi cu marmelada, bidoane cu untura, butoaie cu tuica, un porc grasut, ba chiar proptind cu spatele sareta ramasa fara o roata.
M-am intrebat mai tirziu unde erau barbatii in lumea aia de furnicute impovarate. Cei mai multi lucrau undeva de dimineata pina spre seara, unii nu iesisera inca din puscarii, altii erau atit de batrini ori nevolnici incit nu puteau urni nici macar un bidon cu petrol sau cu lapte, citiva isi faceau veacul, surpati de necaz, la birturile „Dezrobirea” si „Calul balan”. Iar unii pur si simplu nu mai erau: murisera, fugisera in strainatate sau plecasera de acasa pentru ca erau incurcati cu dragute. Despre incurcatul astora imi inchipuiam o prostie cit mine de mare: credeam ca domnul Rusu, de pilda sau domnul Teltsch fugaresc toata ziulica niste domnisoare blonde, cu parul ondulat si ochi albastri, printr-un fel de labirint incilcit, ca in Parcul Pionierilor.
Nu-i de mirare atunci ca mi se parea normal ca toate femeile din jurul meu sa se descurce singure, fara barbati, si sa care ceva de dimineata pina seara. Era de-a dreptul sfirsitul lumii cind vedeam intr-o zi lucratoare ca pe strada noastra trece vreo doamna eleganta, rujata, doar cu o poseta in mina sau pe umar, singura sau la brat cu un barbat. Despre doamnele alea bunica spunea ca-s niste puturoase, dar oricit le adulmecam, nu simteam in urma lor decit un miros fin de parfum. Nu stiu de ce, dar in timp ce ma holbam dupa ele de la geam si ma gindeam daca sa scot limba sau nu, in suflet mi se cuibarea ceva amestecat, neclar, ca un sos de ceapa, facut din incintare, ciuda si dispret.
N-am asteptat prea mult sa intru in rindul femeilor-cal de pe strada Ion Vasi din Timisoara, care, in ochii mei, erau cele mai insemnate si mai puternice fapturi de pe pamint. Prima caratura oficiala, ca sa zic asa, in vazul lumii, nu prin curte si gradina, a fost o geanta mica de tabla gri-albastruie cu floricele roz si miner de sirma groasa. In gentuta asta trambalam la gradinita ceva de mincare, gustarea de clefait la ora 10, careia toti ii spuneam ujina. Tablaraia n-ar fi fost grea cu doar doua felii de piine unse cu untura sau marmelada, ba uneori chiar cu unt si cirnat. Nici daca babuta imi mai punea un mar nu mi-as fi rupt mina. Dar ca sa-mi dau un fel de importanta muiereasca, o umpleam cu pietre pescuite din curte si, insotita de pisica Ghizi, faceam cei 300 de metri pina dupa colt aplecata intr-o parte; mergeam incet, leganat, putin cracanata, iar cind ma opream, lasam geanta jos si ma uitam de jur imprejur, sa vad daca ma baga cineva in seama. Daca da, imi frecam salele si gemeam tare ioai, ioai sau mai infundat mih, mih, iar daca nu – insfacam geanta si plecam in pas saltat mai departe, in timp ce cintam in poiana verde veselie multa cu baieti si fete cinta cucii cinta cu-cu cu-cu aaa-a aaa-a odiridi odirdidina odirididina u-ha. Eram tantosa ca fata de imparat ce se visa fecioras. Asta era a doua poveste pe care babuta mi-o spunea in fiecare seara, dupa ce ma inspaiminta cu moartea care treiera prin lume, ca o vrajitoare cocirjata, cu nuielele-n spate.
Fiindca dupa un an gradinita s-a facut camin, a trebuit sa maninc acolo toate gretoseniile si la 10, si la prinz, si dupa-masa. Asa ca in grupa mare n-am mai purtat geanta de tabla, ci una de carton presat, maro, mica si urita, care se atirna de umar si in care nu mai avea rost sa car decit o batista, plus cel mult o bomboana Kandia de lapte, lipicioasa.
Cititi continuarea in volumul „Tovarase de drum”, in curs de aparitie la Editura Polirom.
Adriana BABETI
Este profesor de literatura comparata la Universitatea de Vest din Timisoara. A publicat volumele Bataliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectura (Editura Amarcord, 1997 – Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru critica si istorie literara), Dilemele Europei Centrale (Editura Mirton,1998), Arahne si pinza (Editura Universitatii de Vest din Timisoara, 2002), Dandysmul. O istorie (Editura Polirom, 2004 – Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru critica si istorie literara, Premiul Asociatiei de Literatura Comparata si Generala din Romania), Ultimul sufleu la Paris. 69 de retete culinare (Editura Polirom, 2006).
A coordonat volumul Le Banat – Un Eldorado aux confins (Cultures d’Europe Centrale, Paris IV-Sorbonne, 2007) si, impreuna cu C. Ungureanu, a editat antologiile Europa Centrala. Nevroze, dileme, utopii (Editura Polirom, 1997), Europa Centrala. Memorie, paradis, apocalipsa (Editura Polirom, 1998).
Este autorul (alaturi de Mircea Nedelciu si Mircea Mihaies) al romanului Femeia in rosu (1990, Cartea Romaneasca, editia I – Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru proza; 1998, All, editia a II-a; 2003 si 2008, Polirom, editiile a III-a, respectiv a IV-a). Are in pregatire la editura Polirom volumul Amazoanele. O poveste.