Carte  -  Constantin Pistea  -  

Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani islandezi, s-a născut la Reykjavík, în 1963. A debutat în 1988 cu un volum de poeme; unul dintre romanele sale, Sumarljós og svo kemur nóttin (Lumina de vară, apoi se lasă noaptea), a primit în 2005 Premiul Literar Islandez pentru ficțiune. Opera sa a fost de trei ori nominalizată la Premiul pentru Literatură acordat de Consiliul Nordic, printre ai cărui laureați se numără Tomas Tranströmer, Sofi Oksanen și Kim Leine. În 2011, J.K. Stefánsson a primit prestigiosul P.O. Enquist Award, iar romanul său apărut în 2013, Fiskarnir hafa enga fætur (Peștii n-au picioare), a fost nominalizat la Man Booker International Prize și a primit premiul revistei „Lire“ pentru cel mai bun roman străin. Între cer și pământ, primul său roman tradus în limba română, a apărut la Editura Polirom în 2014, urmat la scurt timp de Tristețea îngerilor (2016) și de Inima omului (2018).

Jón Kalman Ste­fánsson, scriitor is-landez care te sur­prinde de la primele pagini prin muzi­calitatea și lirismul prozei sale, a reușit să inventeze o voce. Ori poate nu să o inventeze, ci să o aducă la suprafață din adâncul său de poet, unde cuvin­tele sunt precum niște pești „mai vechi decât lumea, care descoperă taine înspăimân­tătoare în fundul prăpăstiilor“.

Din primul roman al trilogiei fiordurilor, Între cer și pământ (Editura Polirom, 2014, traducere din limba franceză de Magda Răduță), de altfel prima carte de acest scriitor tradusă la noi, aflăm printre altele că „vorbele sunt săgeți, gloanțe, păsări care-i răpesc pe vitejii din povești“, dar și că „uneori vorbele nu sunt nimic-nimic, numai zdren­țe obosite și găurite de ger, șubrede adăposturi pe care le calcă în picioare moartea și nefericirea“.

Da, trilogia este despre viață și moarte, despre dragoste și suferință, dar în primul rând ea este o mărturie copleșitoare a forței cuvintelor, a puterii lor de a influența existența, de a deplasa destinele unor oameni de la aparentul lor curs normal.

Doar tu îmi ești plăcere-n lume

Între cer și pământ, pentru pescarii islandezi din urmă cu mai bine de o sută de ani, nu exista decât Marea Înghețată. Un mediu abrutizant, în care regulile sunt puține și simple și în care, ca să trăiești, trebuie să ieși în larg și să te împaci cu natura mai mereu dușmă­noasă.

Băiatul – singurul personaj care rămâne nenumit pe parcursul celor trei romane ale ciclului – este diferit de toți cei pe care îi inventează ori îi aduce la suprafață Jón Kalman Stefánsson. Băiatul are un trecut trist – ca mai toți de aici, și-a pierdut mulți membri ai familiei –, dar în Bárður a găsit o voce corespondentă, un prieten care se distinge din mulțimea pescarilor duri, supuși legilor destinului, prin faptul că îi plac cărțile. Într-un loc în care adevărații stăpâni sunt marea și muntele „e greu să stai pe gânduri și să citești când toate sunt viermănoase în jur, după o zi întreagă în care n-ai făcut decât să vâslești, ud până la piele și în­țepenit“. Ei bine, Bárður poate să citească și în astfel de condiții, ba chiar Paradisul pierdut al lui John Milton și gândurile la o scrisoare de dragoste îi răpesc mintea într-un moment foarte important.

Când ieși în larg, trebuie să fii prevăzător. Iar pe Bárður poezia și dragostea îl fac să uite de sine, astfel că la o astfel de ieșire neglijează să-și mai ia pufoaica. Iar hotarul dintre viață și moarte poate fi la fel de subțire ca o pufoaică. Bárður suferă de frig și moare sub privirile băiatului și a celorlalți neputincioși din barcă, disperați să nu aibă nici o soluție.

Moartea lui Bárður este episodul de la care Jón Kalman Stefánsson construiește un megaroman în trei părți pe „umerii“ băiatului, un roman al modului în care cineva cu o fire deosebită încearcă să se adapteze contextului atât de dur al Islandei din urmă cu mai bine de o sută de ani. Dar Stefáns­son nu povestește doar o viață și un destin, ci și o lume cu nimic mai prejos de fascinantele universuri de care m-am îndrăgostit la William Faulkner sau Gabriel García Márquez.

„Doar tu îmi ești plăcere-n lume“, versul lui Milton care-i va reaminti mereu băiatului de Bárður, funcționează ca o melodie specială, care intră în acord atât cu ritmul în care răsuflă marea, cât și cu viața oamenilor din această lume specială, una care pare doar „o înaintare împotriva întunecimilor (…), împotriva trădărilor, cruzimii, lașității, o înaintare (…) în voia căreia ne lăsăm cât mai e o umbră de nădejde“.

Ce afli din primul volum al trilogiei fiordurilor? Că „un om cu trei beri în buzunar n-are nici o nevoie să se grăbească undeva pe lumea asta“. Că apa mării este sărată din cauza lacrimilor îneca­ților. Dar și că, deși sunt de preț, „amintirile nu pot să ne țină la suprafața mării, nici să ne salveze de la înec“.

Marea întrebare care străbate prima dintre cele trei cărți este „de ce sunt vrednic de viață?“, o chestiune care îl frământă pe băiat în timp ce încearcă să înapoieze cartea ucigașă, cea care l-a făcut pe prietenul său, Bárður, să-și uite pufoaica înainte de a ieși în larg. Când îți pierzi părinți, frați și prieteni și când te lupți cu singurătatea, aceasta este o întrebare legitimă care acreditează o certitudine: „e iadul pe pământ să ai mâini și să nu mai ai pe cine îmbrățișa cu ele“.

Ce sunt vorbele dacă n-ai cui să le spui?

Tot despre un drum este vorba și în Tristețea îngerilor (Editura Polirom, 2016, traducere din limba franceză de Magda Răduță), când băiatul îl însoțește pe Jens, poș­tașul ținutului, cu sarcina de a li­vra câțiva saci cu corespon­dență. Într-un aprilie greu de suportat, pe o vreme imposibilă, descrisă în repetate rânduri în mod impresionant de Jón Kalman Stefánsson, cei doi străbat viscolul cu o misiune ce trece dincolo de însemnătatea ei primordială. Sacii aceia cu scrisori sunt meniți să poarte cuvintele dintr-un sat de pescari în altul, dintr-o tabără în alta, de la o așezare izolată la alta, făcând astfel legătura dintre sin­gurătăți și pustietăți și refăcând un acordaj pe care natura s-a în­vățat să îl tot strice.

Una dintre scenele pe care insistă Stefánsson este cea în care băiatul le lasă unor copii dintr-o astfel de așezare izolată o foaie de hârtie. Foaia era, la vremea și în locurile descrise aici, ceva extrem de rar și de prețios (de unde și grija și respectul față de cărți), cu o însemnătate egalată poate doar de cea a merelor. Nici mere nu se găseau în acea pustietate – rareori erau aduse de marinari și în cantități infime –, însă foaia de hârtie era privită ca un obiect sfânt: „Cel care are în stăpânire un creion și o foaie are puterea de a transforma lumea“.

Băiatul consideră cuvintele drept a șaptea minune a lumii, pentru că ele pot schimba omenirea mai mult ca orice altceva. Și tot cuvintele, puse sau nu pe hârtie, sunt cele care pot accentua singurătatea: „ce sunt vorbele da­că n-ai cui să le spui, ce mai înseamnă ele dacă nu poți să-l mai atingi pe celălalt?“. Între cer și pământ sau între iad și rai, pe această coală de hârtie care este lumea, mereu în bătaia vântului și sub presiunea constantă a ninsorii, omul lui Jón Kalman Stefáns­son este un chinuit, un muncit, un apăsat, care amintește de pictura lui van Gogh, Mâncătorii de cartofi. Ce îl deosebește pe băiatul de aici, cel care traversează în călătoriile sale nu doar toate cele trei romane ale ciclului, ci și întreg ținutul acesta pustiit și rece, este poezia, care „nu ne face umili ori timizi, ne face sinceri“.

Față de primul volum din trilogie, în Tristețea îngerilor cadrul se deschide și mai mult și, de la numai câteva personaje, avem ac­ces la o întreagă galerie, pe lângă poștașul Jens și băiat, fiindu-ne prezentați, în tușe când mai groase, când mai fine, tot felul de localnici pitorești care justifică trimiterea de mai devreme la Faulkner și Márquez. Numele lor sunt ceva mai dificile, însă fiecare vine cu propria poveste, cu propria dramă, care certifică faptul că acolo unde este un om este și o amintire.

Iadul nu există, există doar singurătatea

Cum să se fi încheiat această trilogie, dacă nu tot cu o călătorie? Inima omului (Editura Polirom, 2018, traducere din limba franceză de Magda Răduță) întregește cadrul despre care a povestit până acum Jón Kalman Stefánsson, dar și revine la nevoia de dragoste a personajului principal, băiatul, care după ce și-a pierdut cel mai bun prieten, cel cu care discuta despre poezie, Bárður, și după ce a trecut, alături de poștașul Jens, prin tot felul de situații greu de suportat, ajunge acum în situația de a se îndrăgosti.

Călătoria care încheie trilogia este către dragoste, pentru că ini­ma omului este plină de deli­catețe și fragilitate. Din nou natura este cea care accentuează stările su­fletești, obligând la recluziune și singurătate, iar izolarea aceasta aduce cu sine suferința: „Iadul nu există, există doar singurătatea, toate lucrurile se veștejesc în jurul ei, iarba vieții se ofilește și noi tremurăm doar la gândul ei“.

Băiatul trece și aici prin tot felul de întâmplări complicate – povești de dragoste care se ramifică – și este amenințat de cel mai puternic om din ținut. Însă dincolo de acestea și de călătoria spre îndrăgostire, puternice sunt ima­ginile, uneori șocante, alteori suprarealiste. De neuitat scena în care pe nava „Speranța“ cineva cântă Bach la un armoniu, transportat pentru a înfrumuseța o nuntă. Ase­mănătoare, dar în alt registru, este cea în care doi câini se împreunează sub un coșciug – poate la egalitate cu una de mai devreme din trilogie, în care coșciugul, cu o femeie moartă în el, alunecă pe zăpadă, iar băiatul, deși se urcă pe el, nu mai reușește să îl controleze.

„Dacă ninsoarea e tristețea îngerilor, zăpada topită e scuipatul diavolului“ a rămas scris în această ultimă carte a trilogiei, ca pentru a sublinia chinul permanent al omului subordonat capriciilor naturii. Te miri că oamenii își acceptau soarta, continuând să trăiască în acele locuri. O navă cu aburi era privită ca un lucru ex­cepțional, ceva care păcălea natura, iar legătura telefonică, pomenită spre finalul trilogiei, ca o inovație care avea să schimbe radical situația. „Când nimeni nu ne întrebă nimic, ne închidem în tăcere cu toată suferința noastră dimpreună, iar ea, de-a lungul anilor, se preface în amărăciune și-n singurătate și se sfârșește în­tr-o moarte îngrozitoare.“

Una peste alta, am ajuns să țin la cele trei cărți pentru că mi-au făcut cunoscută o lume. Cu un personaj de neuitat, băiatul, dar și cu altele extrem de bine creionate, cu bunele și relele lor, cu un talent incredibil de a surprinde agresivitatea mediului, Jón Kalman Stefánsson a construit un univers inedit sau, dacă ar fi să rămânem în cadrul descris de el, l-a scos din zăpadă. Iar măiestria lui are de a face nu doar cu finețea cu care și-a pus pe hârtie personajele ori cu infinitele sale posibilități de a descrie vitregiile naturii, ci și cu priceperea de a prezenta men­talitățile vremii, de a povesti de­spre raporturile rudimentare dintre bărbați și femei ori dintre cei care conduc și cei care trebuie să se supună.

La Jón Kalman Stefánsson găsești realism dur, dar și melancolie, găsești și suprarealism ori fantastic, și credința că morții și viii sunt într-o legătură mai strân­să decât am bănui (la un moment dat, o femeie sau spectrul unei femei îl ajută pe băiat să-și găsească drumul prin viscol). De altfel, în toate cele trei cărți sunt pagini – marcate prin litere italice – scrise de „cei morți“, care privesc cu jind și nostalgie către lumea „celor vii“. Limita dintre viață și moarte, dintre cei vii și cei morți, imposibil de trecut într-un sens, dar foarte fragilă în alt sens, este una dintre temele mari ale trilogiei și cu ea rămâi mult după ce termini de citit cele trei cărți fascinante, care te transpun într-o altă lume și un alt timp.