Cu Ida Haendel, unul dintre cei mai longevivi artiști ai muzicii clasice, se stinge o epocă, cea a maeștrilor viorii secolului XX. „Eu sunt vioara“, spunea într-un documentar filmat la 80 de ani, definind cu naturalețe conexiunea unei vieți cu instrumentul și arta ei.
Ida, fetița care la 4 ani, în 1928, cânta pentru Bronisław Huberman și Joseph Szigeti, eleva lui Carl Flesch și George Enescu, solista adorată a deceniilor ’40-60, femeia extravagantă și capricioasă cu o pasiune nebună pentru Sergiu Celibidache ,dar care nu s-a căsătorit niciodată, modelul unor staruri contemporane ca David Garett sau Maxim Vengerov și artista cu o carieră internațională unică de mai bine de 70 de ani. O adevărată legendă vie a viorii, cu interpretări memorabile în Sibelius, Beethoven, Enescu și Bartók, cu un sunet puternic și curat, impregnat de o expresivitate dramatică și pasională. În lumea complicată și deseori tragică a virtuozității, într-un domeniu rezervat în special bărbaților, Ida Haendel a fost unul dintre puținii copii minune împliniți în cariera de adult și una dintre rarisimele violoniste star ale secolului trecut.
Copil-minune, star la 11 ani
Ida Haendel s-a stins în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 2020 la Miami, SUA. Născută în 1924 la Chełm, orășel polonez aproape de granița cu Rusia, a cântat la vioară la doar 3 ani, reproducând din memorie un cântec de leagăn auzit de la mama ei. La 5 ani câștigă un premiu Bronisław Huberman la Varșovia după ce interpretează Concertul de Beethoven, uimind audiența, pe Huberman însuși, care declară că e cel mai mare talent pe care l-a auzit vreodată, dar și pe marii violoniști Szymon Goldberg și Joseph Szigeti.
„Cu Enescu am realizat că mă aflu în prezența celei mai inspirate și elevate ființe umane“
„Dacă nu aș fi cântat la vioară, toată familia mea ar fi murit în Al Doilea Război Mondial, ca aproape întreaga populație evreiască din Polonia. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut acest talent“, spunea Ida Haendel în Woman with Violin, autobiografia apărută la Londra în 1970, orașul în care s-a stabilit în 1936 pentru a studia cu Carl Flesch, unul dintre importanții pedagogi ai viorii secolului. Va debuta la Proms cu concertul de Beethoven un an mai târziu, într-o serie memorabilă ce va număra, până în anii 2000, 68 de concerte.
Devenită cetățean britanic în 1940, Ida Haendel câștigă primii ei bani din turnee în Franța și Belgia, care îi vor permite să cumpere o casă pentru întreaga familie, salvată astfel din Holocaust. În timpul bombardamentelor celui de-al Doilea Război Mondial va dormi deseori în metroul londonez și va cânta pentru trupele engleze și americane, în uzine de armament, la National Gallery și în cadrul concertelor organizate de Dame Myra Hess, presa britanică numind-o „un cadou al nazismului pentru Marea Britanie“.
E mulțumită de studiul cu Flesch, un profesor sever și scrupulos până la ultimul detaliu din partitură, care îi pune direct pe pupitru Capriciile de Paganini, dar va fi fericită să lucreze cu George Enescu la Paris. În memoriile ei notează: „Deși eram foarte tânără, am realizat că mă aflu în prezența celei mai inspirate și elevate ființe umane. Enescu era mic de statură, cu spatele încovoiat, de o indiferență atrăgătoare ce părea să-i sporească măreția și calitatea spirituală“. Într-o lecție Bach își reamintește cum „ferm și fără compromis, înlătura toate ornamentele dezvăluind forma și adevărata anatomie muzicală. Când muzica a fost eliberată de toate decorațiunile am realizat că puritatea fără emfază a liniei dezvăluia adevărata grandoare a structurii. Mi se părea că îl aud pe uriașul Bach pentru prima oară“. Mai târziu, Ida Haendel îl va vizita din nou la Paris pe Enescu, cel pe care îl va numi toată viața „mentorul meu“, și îi va cânta Ciaccona de Bach: „Era ziua lui și i-am adus un tort. Când am terminat de cântat, Enescu m-a întrebat: — Ai lucrat Ciaccona cu mine? — Nu, maestre, v-am auzit cântând-o la New York. — Cântând-o așa, mi-ai făcut un dar mai mare decât tortul, mi-a răspuns Enescu zâmbind“.
Ciaccona din Partita nr. 2 în re minor BWV 1004 de Johann Sebastian Bach – Ida Haendel, 2019, reeditare Testament 1996
Sergiu Celibidache, o relație unică
După război, Ida Haendel va cânta peste tot Sonata a III-a de Enescu și va deveni celebră în toată lumea, cu turnee în Europa, America de Sud și Asia, fiind prima solistă de după război a The Palestine Symphony Orchestra, cântând în Israel aproape în fiecare an până spre sfârșitul carierei, cu tot șocul unui schimb de focuri trăit live în Israel, în 1948. S-a mutat în Canada în 1952 și apoi în Statele Unite, la Miami, în 1989, unde a locuit până la final.
A avut un succes imens în 1966 în Uniunea Sovietică, în 1973 fiind prima violonistă invitată în China după Revoluția Culturală. A fost membră a juriilor principalelor concursuri din lumea viorii, în 1991 e numită Comandor al Ordinului Imperiului Britanic, iar în 2006 susține un recital emoționant la Auschwitz-Birkenau, în prezența papei Benedict al XVI-lea.
A cântat pe două Stradivarius, unul din 1696 și celebrul Sleeping Beauty, 1726, sub bagheta unor șefi ca Thomas Beecham, Otto Klemperer, Charles Munch, Karel Ančerl, Rafael Kubelík, Charles Dutoit, Herbert Blomstedt și Simon Rattle, Sergiu Celibidache rămânând pentru ea însă o personalitate și o relație unică.
„Sergiu avea totul, un fantastic simț al umorului, patru doctorate în filosofie, psihologie, matematici superioare și muzicologie, iar muzica era viața lui și a mea. Și o inimă bună – și-ar fi dat cămașa de pe el dacă i-ar fi cerut-o cineva. A fost budist și puțin excentric, dar poate așa sunt și eu. El rămâne pentru mine un idol și un geniu.“ Sunt cuvintele care-l descriu pe Celibidache în autobiografia Idei, cea care, întrebată de un reporter indiscret dacă au fost iubiți, a răspuns: „asta va rămâne secret până în ziua în care voi muri“. Și, deși dirijorul român a jignit-o într-una din ieșirile sale furibunde din presă, violonista nu a încetat niciodată să vorbească despre el în cei mai elogioși termeni.
Concertul de Brahms, înregistrat în 1952 cu London Philarmonic Orchestra, rămâne în viziu-nea multor critici drept una dintre cele mai bune colaborări ale celor doi muzicieni din cei 35 de ani împreună pe scenele lumii și una dintre ele mai bune versiuni din toate timpurile, dacă nu cea mai bună.
Concertul pentru vioară și orchestră de Johannes Brahms – Ida Haendel/ London Symphony Orchestra & Sergiu Celibidache, 1953
Și în muzică întregul este mai mare decât suma părților sale
Poate cea mai importantă lecție pe care o putem învăța de la Ida Haendel este că longevitatea unui artist e legată de modul în care se raportează la muzică. Cântul ei a însemnat proporție și virtuozitate, un arcuș puternic, o tehnică perfectă a mâinii stângi, un vibrato strâns și mai ales sonoritatea dramatică și luminoasă a cântului care atingea întotdeauna inimile. Dincolo de înregistrări, am văzut-o în 2012 la Ateneul Român, în prima și ultima ediție a Festivalului „Sergiu Celibidache“, la centenarul nașterii marelui dirijor. A interpretat muzică de George Enescu, Sonata a III-a op. 25, alături de Schumann și Bartók. Și chiar dacă marea violonistă nu mai era cea de odinioară, un fir vrăjit din emoția sunetului și pasiunea de altădată rămăseseră nealterate în trupul firav al femeii cu ochi verzi și o voință de neclintit, pe vremuri o frumusețe cu coafuri extravagante și bijuterii excentrice. Am ascultat-o apoi în culise, povestind cu un umor nebun despre trecut, chiar puțin răutăcioasă despre noile generații, studiul viorii și mai ales cățelușul ei Decca (numit după casa de discuri la care i-a apărut primul album!). Și în muzică întregul este mai mare decât suma părților sale. Iar pentru Ida, întregul a fost bucuria de a cânta la vioară.
Lento assai din 2 Serenade pentru vioară și orchestră de Jan Sibelius – Ida Haendel/ Bournemouth Symphony Orchestra & Paavo Berglund, 1976
Bibliografie: Ida Haendel, Woman with Violin: An Autobiography, Gollancz, Londra, 1970.