Eram la Mera, satul copilariei lui Bris (prietenul meu care a fost la „Nora pentru mama”). Ploua. Stateam impreuna pe prispa, uitindu-ne in ploaie. Si vine taica-su sa ne cheme sa privim Milcovul. N-am inteles exact in ce consta spectacolul, dar ne-am dus. Mai multi consateni au alergat sa-si adune animalele priponite la albie. Ne-am asezat pe un pod dintre Moldova si Muntenia si-am asteptat sa vedem daca se adeveresc spusele satenilor despre napasta care se apropie. Zvonul parea cumva neintemeiat. Riul intr-adevar crescuse, dar nu arata deloc periculos.
Pe mijlocul albiei exista o ridicatura sub forma de insulita, pe care ramasese o vaca. Stapinul, insotit de un ciine, s-a dus sa-si scoata, pentru orice eventualitate, animalul. Omul si vaca au iesit, insa ciinele a mai zabovit sa adulmece o urma. Chiar atunci, cineva incepu sa urle ca un nebun: „Milcoveluuu! Milcoveluu!”. Milcovelul, un brat care aduna apele de pe „gura de rai” si „piciorul de plai”, a navalit din senin si a impinzit toata albia Milcovului, in citeva minute. Viltoarea a crescut din mal in mal, aducind cu ea tot ce-a putut inhata: garduri, butuci, animale. Unii se inspaimintau de minia lui Dumnezeu, altii se bucurau, zicind ca Dumnezeu face dreptate, luind de la cei care adunasera prea mult.
Doar insulita cu ciinele ramasese neacoperita si se vedea ca asta va dura foarte putin. „Tofloaca, mars de-acolo!”, a tipat speriat stapinul ciinelui.Tofloaca alerga cu disperare de la un capat la altul al petecului de pamint din ce in ce mai neincapator. Lumea a inceput sa-i plinga de mila. „Nici Dumnezeu nu-l mai scapa”, a soptit o femeie.
S-ar putea ca vorbele femeii sa fi stirnit orgoliul lui Dumnezeu, caci, sub privirile noastre uimite, ciinele s-a aruncat in riul involburat si a inotat voiniceste spre mal, insotit de chiotele de imbarbatare ale copiilor. Cind apa l-a purtat pe sub pod, bietul animal mai avea de parcurs jumatate de distanta. Ne-am intors cu totii, urmarind cum a reusit, prin miracol, sa se salveze, undeva mai in josul riului.
Stapinul ciinelui nu mai putea de bucurie, se plimba falos printre oamenii de pe pod si nu-si contenea laudele. „Ati vazut, baa, Tofloac-al meu!? Eu l-am crescut! O data-i ciine!”