„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX, de Frank Dikötter, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Pe 15 aprilie 1972 Kim Ir Sen împlinea șaizeci de ani. Pregătirile pentru eveniment au început cu luni înainte. În octombrie 1971, aparatul de propagandă a anunțat că în întreaga țară urmau să se construiască monumente închinate Marelui Conducător. S-au amenajat altare care comemorau câmpurile luptei revoluționare, iar poeme au fost săpate în piatră pentru a marca pământul pe care acesta a pășit. S-au construit drumuri, poduri și diguri noi. În semn de mulțumire pentru îndrumarea oferită la fața locului, s-au dezvelit monumente în fiecare provincie și în fiecare oraș important, fabrică, mină și cooperativă agricolă. Cum nimeni nu voia să rămână în urmă, oamenii se ofereau să lucreze tot timpul, adesea la lumină artificială în timpul nopții. Prin sacrificiul personal, voiau să-și dovedească adevărata dragoste pentru Marele Conducător, un omagiu adus celui care oferea atât de mult poporului său.
Locul nașterii lui Kim de la Mangyongdae, deja vizitat de 1,3 milioane de elevi și muncitori în pelerinaje anuale, a fost reconstruit, amplasându-se plăci comemorative care evocau momente semnificative din viața lui: locul unde a stat împreună cu tatăl său, dealul pe care se dădea cu sania, locurile unde se lua la trântă cu băieții, locul preferat de pescuit, leagănul, chiar și un copac sub care a stat la un moment dat. Erau expuse plugul de lemn și grebla folosite de familia sa, dar și vasul galben din care obișnuia să mănânce orez. S-au ridicat douăzeci și trei de monumente istorice și mai spre nord, la Pochonbo și Musan, două așezări istorice unde Marele Conducător îi înfruntase pe japonezi.
Toate lucrările publice aveau dimensiuni faraonice. Resurse considerabile au fost direcționate către proiectele dedicate aniversării, care aveau nevoie de atât de mult ciment, încât au fost oprite toate livrările către Uniunea Sovietică, în ciuda obligațiilor contractuale existente. Au fost angajați mineri pentru a se putea face totul în timp util, orașe întregi fiind lăsate în întuneric din cauza lipsei cărbunelui necesar alimentării centralelor electrice.
Phenianul căpăta o nouă față. Capitala ajunsese o ruină în urma Războiului din Coreea, iar arhitecții s-au folosit de această șansă pentru a transforma orașul într-un monument dedicat Marelui Conducător. În câțiva ani au apărut bulevarde largi mărginite de arbori, alternând cu parcuri, fântâni și spații cu flori. În 1954 au început lucrările pentru o nouă piață Kim Ir Sen, care a fost terminată la timp pentru aniversarea zilei sale de naștere. În mijlocul acestui spațiu vast pavat cu granit domnea statuia de bronz a lui Kim Ir Sen.
Dar cel mai impunător omagiu avea să apară pe colina Mansudae, ce veghea asupra orașului. Muzeul revoluției, care cu cincisprezece ani în urmă avea doar 5.000 de metri pătrați, a fost complet restaurat și transformat într-un imens monument întins pe o suprafață de 50.000 de metri pătrați, având mai mult de nouăzeci de încăperi expoziționale. În fața muzeului se înălța o statuie a Marelui Conducător, cu o mână în șold și cu cealaltă întinsă cu degetele răsfirate, ca și cum ar fi arătat spre viitor. Avea impresionanta înălțime de douăzeci de metri, devenind astfel cea mai mare statuie construită vreodată în țară, luminată pe timpul nopții cu proiectoare și vizibilă de la mulți kilometri în afara orașului.
Pe 15 august, muzeul a fost inaugurat cu mare pompă și aproximativ 300.000 de vizitatori s-au perindat prin numeroasele încăperi într-o tăcere plină de respect. În șapte secții puteau urmări povestea Marelui Conducător, de la lupta împotriva japonezilor la realizările pe plan internațional. Erau expuse mii de articole care îi aparținuseră lui Kim: mănuși, pantofi, curele, șepci, pulovere și stilouri, hărți și broșuri, diorame ale unor bătălii faimoase, modele în mărime naturală ale unor întâlniri celebre, picturi ale unor scene bine-cunoscute. Peste tot erau statui, fiecare fiind expusă cu aprobarea lui Kim Ir Sen însuși.
Au început să fie folosite insignele. Apăruseră cu doi ani înainte, dar acum erau răspândite pe scară largă. Primul lot de 20.000 a ajuns din China la timp pentru aniversare și îl prezentau pe Marele Conducător pe un fundal roșu, afișând o mină severă. Zâmbetul binevoitor avea să apară mult mai târziu. Inițial, acestea erau cunoscute ca „insigne de partid”, afișate de oficialii de rang înalt, dar în scurt timp le-au fost impuse tuturor, pentru a fi purtate mereu pe buzunarul stâng de la piept.
Șase luni mai târziu, în decembrie 1972, a intrat în vigoare o nouă constituție. Aceasta consfințea Doctrina Juche, înlocuind de fapt marxism-leninismul cu gândirea Marelui Conducător. S-a creat o nouă poziție de conducere. Astfel, în afară de președinte al partidului, Kim a fost învestit și în funcția de președinte al republicii. Ca președinte, era în același timp șef al statului și comandant al forțelor armate, având puterea de a promulga decrete, de a grația și de a încheia sau abroga tratate. Constituția nu numai că i-a permis lui Kim să se infiltreze la toate nivelurile guvernării, dar a marcat și o trecere discretă a puterii de la partid către stat.
CARTEA
De-a lungul întregului secol XX, sute de milioane de oameni au fost nevoiți să-și ovaționeze dictatorii, ajunși de multe ori la conducere prin strategii axate în mare măsură pe manipulări și epurări sângeroase. Dar, pentru a se menține la putere, aceștia s-au bazat de obicei pe teroare și cultul personalității, un fenomen aberant ce-și are locul în însăși inima tiraniei. Cum să fii dictator face o analiză detaliată a cultului personalității și propagandei din jurul unora dintre cei mai mari dictatori ai secolului trecut, de la Hitler și Stalin la Mao Zedong și Kim Ir Sen sau Ceaușescu și Haile Mariam Mengistu. Pe baza unei ample cercetări arhivistice și a unui studiu aprofundat, Frank Dikötter schițează un uimitor portret al dictaturii, evidențiind modul în care acești oameni de stat au reușit să-și construiască și să-și mențină regimurile, creând impresia că se bucură de sprijinul maselor.